Ca de obicei, abia după ce a plecat în altă lume, unui om valoros i se aduce cele mai multe laude. Se spun vorbe mari când el, omul, nu se mai poate bucura de ele. Numai cei foarte apropiaţi cunosc adevărata durere.
Sper că nu vă îndoiţi de umorul şi de poezia scrierilor lui Ion Creangă. O lume cu autenticitatea satului românesc de demult, cu adevăruri şi poveşti, cu zicale şi pilde, cu tot parfumul vremurilor patriarhale. Spectacolul Operei Comice „Soacra cu trei nurori” se înscrie perfect în programul educaţional al repertoriului său. Noi nu ne-am oprit doar la poveste, ci am gândit reprezentarea ei împletită cu un spectacol popular pe muzică din Ciuleandra, cu dansuri frumoase executate cu graţie de şase balerini excelenţi. Muzica, pentru că spectacolul este un muzical, este scrisă de un tânăr compozitor Vlad Roman, educat în şcoala muzicii clasice. Partenerii mei de la Opera Comică pentru Copii sunt cântăreţi excepţionali şi sunt vedete ale Operei române şi a Operetei Ion Dacian.
Începe iarna. Frig, mizerie, tristeţe, în afara celor câteva zile cu nea imaculată care te mai fac fericit. N-ai chef să mai pleci la drum, ba chiar nici să ieşi din casă. Promisiunea însă e promisiune. Şi cum mie mi-a mai rămas un strop de caracter, a trebuit să plec la Hanovra, unde prietena mea, Adriana, a vrut să serbeze ziua României. Prietena mea e o femeie puternică, are trei băieţi ca brazii care au început să-i „toarne” nepoţi. Pascal, soţul său, de origine greacă, e un bărbat frumos, harnic şi au format împreună o familie ca lumea. Pentru că eu îi preţuiesc, m-am ţinut de cuvânt şi vineri, 29 noiembrie, seara, am aterizat la Dortmund, de unde am mai făcut trei ore cu maşina până la destinaţie. N-am plecat singură, ci cu Raul şi o formaţie muzicală de înaltă clasă, soţii Năsturică şi acordeonistul lor, George (foto 1). Spectacolul era clar că va fi ok şi nu ne era teamă de nimic. Cum am ajuns am inspectat sala elegantă unde urma să performăm şi apoi ne-am aşezat la o masă plină cu bunătăţi. Pascal ne-a oferit un uzo adus de la Atena, iar Adriana, o pălincă adevărată din Maramureş. A doua zi ne-am trezit odihniţi şi cu chef de plimbare. Cerul ne-a primit înnorat şi cu o ploaie mărunţică, dar nouă nu ne-a păsat. La magazinul de piane Năsturică s-a aşezat pe scaun în faţa unui pian Steinway de 100.000 de euro, dând un miniconcert. La plecare, vânzătorul i-a mulţumit pentru miniconcertul său, dar nu i-a dat acasă pianul, căci gajurile noastre chiar în afară sunt modeste. Eu n-am ratat două ore petrecute la flohmarkt, unde m-au încântat mii de oferte care au o vechime de mulţi ani. Am luat o păpuşă superbă ce aminteşte de balurile veneţiene.
Târgul de carte Gaudeamus de anul acesta, ţinut între 20 şi 24 noiembrie, a fost parcă mai bogat şi mai colorat decât în alţi ani. În ciuda faptului că ultimul test realizat a anunţat că românul cheltuieşte doar 4 euro pe cap de locuitor pentru carte, standurile pavilionului de la expoziţie au fost asaltate de mii de oameni. Toate editurile s-au străduit să expună titluri sonore de interes general sau pe diferite specialităţi în forme şi culori atrăgătoare. Cred că v-am mai spus că în ultimii doi ani am avut mai multe propuneri de proiecte la Editura Litera. Am realizat audiobook-uri cu poveştile clasice Walt Disney, am citit pentru cei mici, prinţesele celebre ce fac deliciul micuţilor cu desenele lor minunate. Anul acesta mi s-a propus comentarea unei colecţii de reţete culinare moldoveneşti. Sigur nu e chiar surprinzător, având în vedere că sunt basarabeancă, şi afinitatea mea cu bucătăria moldovenească e normală. Urma să comentez, dacă se poate cu haz şi, sigur, şi cu competenţă, seria 350 de reţete şi să dau cărţii o nuanţă prietenească mai particulară. Întotdeauna am avut o memorie bună, aşa că parfumul cuptorului din bucătăria bunicii l-am simţit de îndată şi amintirile m-au năpădit cu emoţie.
Au trecut zece ani de când lucrez cu plăcere într-un teatru pentru copii. Cu mulţi ani înainte, am jucat acest gen la radio în emisiunile pentru copii. Era minunat, poveşti încântătoare, schimbări de voce, adăugând efortul de-a povesti expresiv folosind doar glasul. Teatrul radiofonic, în general, este o experienţă minunată. Acum zece ani am primit de la doamna Smaranda Oţeanu Bunea propunerea de a o juca pe „Coana Chiriţa”, de Vasile Alecsandri, la teatrul condus de domnia sa, „Opera Comică pentru Copii”. Am acceptat imediat propunerea şi m-am pus pe treabă. Aveam o amintire încă din facultate legată de acest rol. Eram în anul doi şi profesorul meu mi-a dat ca temă de vacanţă un monolog la alegere, iar eu l-am anunţat că voi pregăti „Chiriţa” de Alecsandri. Profesorul meu m-a privit uimit şi a exlamat: „Popescu, eu te-am luat la clasă ca să joci «Andromaca», şi dumneata...!” M-am întors din vacanţă, i-am prezentat „Chiriţa” mea, a fost impresionat, şi la sfârşitul anului am luat nota 10. A trecut vremea, am jucat multe personaje diferite, şi iată că într-o bună zi a reapărut în viaţa mea „Chiriţa”. Spectacolele Operei Comice sunt muzicaluri, iar realizatorii, compozitorii, actorii şi cântăreţii sunt vedete ale Operei Române şi ale Teatrului de Opretă. M-am speriat la început. Trebuia să cânt alături de profesionişti. Am avut noroc. Partenerii mei m-au ajutat, m-au încurajat, m-au acceptat, deci şi „Chiriţa” noastră a avut un mare succes. Următorul spectacol „Piatra din casă” a fost, de asemenea, o bijuterie muzicală, încurajată de hohote de râs şi aplauzele copiilor de toate vârstele. Încrederea mea a crescut, şi iată-mă făcând parte definitiv din această echipă.
Sigur că gândul te duce adesea la cei pe care i-ai iubit şi, din păcate, nu mai sunt printre noi. Azi, vorbind despre colegii mei, gândul şi inima mea s-a îndreptat spre Vasilica. Floare rară în grădina teatrului românesc, Vasilica Tastaman ar fi fost şi azi un model pentru noua generaţie de actori. Dacă o vedeai jucând în „După cădere” de Arthur Miller, unde ea o interpreta pe Marilyne Monroe, n-ai fi uitat-o niciodată. Vasilica nu era prea înaltă, cu picioruşe normale de româncuţă născută pe malul Dunării, dar în acest rol ea devenea cea mai suavă, cea mai fragilă dintre femei. Părea un fluture diafan ce-şi execută zborul mirific spre înălţimi. Ea nu era doar talentată, era genială. Trecea de la cea mai naivă ingenuă spre cel mai perfid personaj cu o uşurinţă extraordinară, cum era, de exemplu, în cumnata din „Trei surori” a lui Cehov. Putea fi cea mai naivă fetiţă de 14 ani în „Prietena mea Pix”, deşi avea 30 de ani şi era însărcinată. Am jucat cu ea mulţi ani în teatru, la televiziune, în film, am făcut nenumărate turnee, am dormit în acelaşi pat, am mâncat din aceeaşi farfurie, dar niciodată nu m-a dezamăgit.
La drum se cunosc oamenii, v-am mai spus asta. Aşa cum căsătoria de probă a dat rezultate binecuvântate, ajutând oamenii să nu piardă ani din viaţă chinuiţi de neînţelegeri, la drum împreună descoperi fel şi fel de motive să nu te poţi adapta la firea partenerului. Descoperi în cel mai drăguţ coleg, când intervin greutăţile, reacţii inacceptabile sau, dimpotrivă. Aveam un coleg pe care toţi îl divinizau, de un talent complet ieşit din comun, care însă te oripila când mergeai la drum, când era ţâfnos, zgârcit, cu devieri de caracter care te dezgustau. E drept, când ne vedeam doar pe scenă sau în studioul de radio, talentul său ieşit din comun te făcea să uiţi toate defectele şi să te bucuri de interpretarea sa uimitoare. Sunt alţi oameni care au o fire mai închisă, mai morocănoşi, mai greu abordabili aş spune, dar atunci când mergi cu ei la drum descoperi un om îndatoritor, cald, bucuros de a sta la taclale, de a povesti cu haz şi drag momente din propria-i experienţă.
În viaţa mea am avut parte mereu de noi şi noi proiecte. N-am stat degeaba niciodată, şi niciodată nu m-am plictisit. Poate m-am grăbit uneori să le accept în defavoarea celor viitoare mai ofertante, dar aşa a fost cursul vieţii mele, neobosită mereu, de parcă timpul m-ar fi gonit de la spate. Unii spun că trebuie să aştepţi cu răbdare momentul marii lovituri care să te propulseze direct în vârful piramidei. Eu am ajuns la apogeul carierei mele călcând pas cu pas prin toate situaţiile fericite sau mai puţin fericite. Dar drumul acesta mărturisesc că mi-a plăcut şi păstrez amintiri minunate atât din spectacolele de amatori în ansamblul MAI (1954-1956), când am bătut ţara cu trenul în lung şi-n lat prin unităţile de ostaşi, apoi mai târziu, bătând kilometru cu kilometru, imediat după naşterea televiziunii naţionale. Atunci a fost o epocă foarte bogată pentru noi, artiştii. Toţi voiau să vadă în realitate pe cei de pe ecran, considerându-i apariţii ireale.
Tot vorbind despre profesia noastră atât de frumoasă, dar în acelaşi timp atât de controversată, v-am spus ce rol important joacă întâmplarea. Dincolo de calităţile native, de eforturile mari de a-ţi realiza scopul, un mare rol îl are întâlnirea întâmplătoare cu alţi realizatori şi alte proiecte. Când lucram la postul Acasă, la proiectele „Regina” sau „Aniela”, m-am apropiat mai mult de actori cu care nu m-am întâlnit deloc sau aproape deloc de-a lungul carierei mele. Şi, Slavă Domnului, sunt peste 50 de ani! Mediul în care se lucra aici era propice apropierilor sufleteşti, confesiunilor, greutăţilor sau bucuriilor de care aveam parte. Se tot aruncă vorbe despre genul atât de iubit de public, „telenovela”, că e sentimentală, lacrimogenă, mă rog, pe scurt subculturală. Dar de ce credeţi că sunt atât de gustate? Oare nu pentru faptul că şi oamenii mari au nevoie de poveşti? Dacă aţi urmărit „Inimă de ţigan”, aţi observat, cu siguranţă, că scenariul se baza pe un conflict real, actual, de neignorat. Iar prezenţa în distribuţie a unui şir de actori mari mă îndreptăţeşte să susţin că serialul a fost foarte bun, iar audienţa fantastică a fost justificată. Scenele reale rupte din viaţă au dat o mare credibilitate filmului.
Era prin 1969, deja făceam televiziune de 12 ani, aveam succes, făcusem două turnee la Paris, la „Olympia”, sală celebră în toată Europa. Pe scurt, eram în ţară cunoscută şi iubită. Cum ştiţi, la români calitatea ţi-o conferă succesul în străinătate. De la venirea mea ca actriţă la Teatrul Constantin Tănase în Bucureşti, norocul mi-a fost prieten. De la turneele de la Paris, a urmat festivalul de la Trieste, în Italia, spectacolele de la Frederichstadt, din Berlin, apoi Moscova, Budapesta, Sofia, zece ani minunaţi, perioadă în care televiziunea lucra cu entuziasm în dorinţa de a se afirma la nivel european. Nu fusesem încă în Israel. Era un turneu mult dorit, căci era un moment în care un sfert din populaţia Israelului era formată din români evrei. Dorit şi pentru faptul că evreii din România erau spectatori foarte iniţiaţi, adorau teatrul, erau aşa-zişii şoareci de culise, nelipsiţi seară de seară de la Teatrul de Revistă, chiar dacă, după venirea comuniştilor, costumele erau sărăcăcioase, iar cântecele satirice „Marinică, zis codaşul” sau „Ilenuţa tractorista” erau la modă.
Într-o lume plină de conflicte, iată că o echipă de creatori a ales să ne facă să ne amuzăm. Aceasta a fost menirea festivalului Film 4 Fun, fiindcă Laura Baron (foto 1), organizatoarea festivalului, şi-a propus să deconecteze publicul prin porţii generoase de râs, cu invitaţi de marcă. Astfel, în perioada 27-29 septembrie 2013, cazinoul din Sinaia a găzduit Workshopuri susţinute de nume sonore din industria filmului şi a publicităţii, precum Nae Caramfil, Gabriel Spahiu sau Bogdan Naumovici. Cu buna dispoziţie au fost responsabili Adrian Văncică, Mihai Bobonete, Adriana Pârvu şi Gabriel Coveşeanu. Ecranele de proiecţie au fost „animate” de comedii pline de umor, precum „Minte-mă frumos”, „Filantropica” şi „California dream”. Invitat special al ediţiei cu numărul 5: iată-mă-s eu, intrată în această onorantă companie (foto 2). Nu ştiu dacă mă credeţi, dar preţuirea pe care Doamna Baron şi organizatorii acestui eveniment (foto 3) mi-au acordat-o m-a făcut foarte, foarte fericită.