Încă un film între SF şi groază. Doar că de data aceasta nu ne mai paşte pericolul unei planete devastatoare, ci a unei epidemii ucigătoare, provenite dintr-o încrucişare bizară între două animale ce par a nu avea nimic în comun: porcul şi liliacul. Regizorul Steven Soderbergh, care a dat lovitura cu filme precum „Erin Brockovich”, „Traffic” ori „Ocean’s Eleven”, a reuşit să atragă în această peliculă, banală şi înfricoşătoare, nume mari, de la Gwyneth Paltrow, Marion Cotillard sau Kate Winslet până la Matt Damon şi Jude Law, fără a uita şi un personaj de culoare: Laurence Fishburne.
Nu e vorba, cum s-ar putea crede, despre numărul de telefon, ci despre un articol apărut în revista de femei „Marie Claire”, în care se spune că, în principiu, prin viaţa (şi nu numai) fiecărei femei trec, statistic vorbind, 10,5 bărbaţi. Protagonista, Anna Faris, o fată cam ciudată şi mai potrivită pentru filmele de groază decât pentru comediile romantice (dovadă „Scary Movie”), întocmeşte numărătoarea fatală şi ajunge spre 20. Excluzând câteva scene destul de ambigue şi vulgare, merită văzut pentru nunţi, mare parte dintre ele putând să fie chiar sursă de inspiraţie pentru cele de pe la noi, având în vedere că, deja s-a molipsit stilul binevenit al statului jos, al slujbei afară, în aer liber şi al muzicii pe viu, plus masa burlăciţelor sau degustarea tortului.
Primul film vorbitor sau, mai bine zis, cântător - pentru că era vorba despre un musical - a început cu un scenariu adaptat după o piesă de teatru şi o nuvelă, totul petrecându-se în cartierul evreiesc din New York, în jur de Yom Kippur. De fapt, este o poveste extrem de sentimentală şi uşor de ghicit ca deznodământ, lacrimogenă pe alocuri, mai ales când e vorba despre un cântec înduioşător despre mamă (Sara Rabinowitz, interpretată de Eugenie Besserer). Rolul principal i-a fost încredinţat lui Al Jolson, vedetă de pe Broadway, despre care, în 1929, criticul Heinz Pol spunea: „Când cântă Jolson, ecranul prinde viaţă”, şi al cărui personaj, Jackie Rabinowitz, alias Jack Robin, alege între cântatul în sinagogă şi jazz, ragtime-ul, într-un bar. Dialogurile apar în continuare scrise pe inserturi, iar în 1927, când a avut loc premiera acestei pelicule, recent restaurate, lumea nu credea că se va putea renunţa la filmul mut şi că se va reuşi o sincronizare între imagine şi sunet. Riscul inovator şi l-a asumat casa de producţie Warner Bross, ce era într-o cumpănă financiară, iar acest titlu avea nu numai să îi asigure un loc incontestabil în istoria filmului, ci şi să echilibreze economic soarta studiourilor. Înregistrările s-au făcut pe un sistem numit Vitaphone, ce a deschis un nou drum cinematografiei. Una dintre puţinele replici auzite de public avea să fie una premonitorie: „Listen to this!” / „Ascultă asta!”, când i se adresează el iubitei sale mame, care va urmări foarte atent muzica şi versurile ce urmează. Dar primele cuvinte auzite vreodată pe marele ecran au fost şi: „Wait a minute! You ain’t heard nothin’yet!” / „Stai puţin! Şi asta încă nu-i nimic”. Se va reţine mai cu seamă însă ideea că Al Jolson se va deghiza în negru, ca să arate ca un adevărat jazzman, idee venită de pe vremea când juca într-un fel de vodeviluri, destul de simpliste, prin cafenele. Read more: La taifas cu... cântăreţul de jazz Nu ştim dacă iubirea este neapărat nebună sau prostească, dar aşa sună ea, conform titlului american al acestei comedii de bună calitate. Juliannei Moore (Emily) i s-a urât cu căsnicia şi, după mulţi ani, declară sus şi tare că vrea să divorţeze de Steve Carell (Cal) pentru Kevin Bacon (David). Însă, lucrurile nu stau chiar aşa de simplu, nici măcar într-o ţară cu mult mai civilizată. Sunt la mijloc şi copii, mai mici şi mai mari, iar în apărarea bărbatului înşelat apare Ryan Gosling (Jacob) - de care, de altfel, vă puteţi bucura şi în excelentul „Cursa”, unde e un cascador cu o dublă existenţă. Aici devine bărbatul fatal, dispus să dea oricând sfaturi, convins că nu o să se îndrăgostească în veci, dar, ghinion, i se întâmplă chiar şi lui (nu vă faceţi iluzii, de obicei, e valabil doar în filme).
Una dintre marile senzaţii în afara competiţiei la Berlinala 61 a fost pelicula lui Wim Wenders, despre Pina Bausch. Considerată o peliculă experimentală, a ajuns între timp chiar printre filmele care ar putea reprezenta Germania la Oscarurile viitoare, inclus la ficţiune, deşi e un documentar, cel puţin teoretic. De fapt, e greu de categorisit! E pur şi simplu o minunăţie ce trebuie urmărită de preferinţă în 3D, pentru a descoperi nu numai cât efort înseamnă baletul, dar şi câtă solidaritate şi câtă afecţiune există între mentor şi discipol. Marea dansatoare şi coregrafă ştia să-şi motiveze „ucenicii” şi mai ales să-i determine să muncească până la epuizare, fiind convinsă că fără dans suntem pierduţi. Read more: La taifas cu Pina Acum, când aproape toată lumea are un telefon cu care poate să şi filmeze, ar putea părea că nu e aşa de complicat să aduni imagini de pe toată planeta şi să le pui cap la cap. Talentul lui Kevin Mcdonald (cel care ne-a uimit cu „Ultimul Rege al Scoţiei” - Povestea unui dictator din Uganda) a constat în faptul că a ştiut să editeze toate aceste aparente nimicuri, aşezate într-o ordine aparent aleatorie, ce scot la iveală o existenţă parcă pe zi ce trece tot mai... globală. În mod bizar sunt foarte puţine scenele cu adevărat amuzante ale acestui proiect colectiv, la propriu de astă dată, demonstrând că oamenii trag spre lucruri dramatice. Totul s-a filmat la 24 iulie 2010 - în caz că mai aveţi agenda de anul trecut o puteţi consulta spre a descoperi ce aţi fi putut şi dumneavoastră prezenta ca inedit sau, dimpotrivă, oarecare, pentru acea zi de vară în emisfera noastră şi de iarnă profundă, în cealaltă. Cu siguranţă că această peliculă va rămâne în Cartea Recordurilor. Ea a fost generată pe YouTube şi ar fi fost nostim dacă ar fi existat şi un generic care să-i cuprindă măcar pe cei care au rămas cu „creaţiile” lor în varianta finală.
Atât de complexa actriţă australiană Nicole Kidman a ţinut enorm să joace acest rol, ba chiar a şi cofinanţat proiectul, probabil tocmai cu gândul de a aduce un strop de linişte, măcar aparentă, celor care şi-au pierdut vreodată un copil. Ideea a venit de la ecranizarea unei piese de teatru scrise în 2005 de David Lindsay-Abaire, ce a luat un Premiu Pulitzer în 2007 şi a fost nominalizată la mai multe Tony Awards, (echivalentul american al UNITER-ului), Cynthia Nixon (roşcata din „Totul despre sex”) jucând rolul principal şi primind această importantă recunoaştere. Iar mai apoi, după ce a ajuns pe 35 mm, a fost inclusă şi pe lista scurtă de la Oscaruri, unde s-au făcut pariuri serioase pe interpretarea, atât de intensă, a celei care a plecat deja cu statueta acasă pentru Virginia Woolf din „Orele”.