Un film de vacanţă, cât se poate de incorect politic, în sensul că se leagă de tot şi de toţi cei care de obicei nu e voie. Dar o face cu umor şi clar cu permisiunea studiourilor americane, de obicei foarte severe. Autorul, regizorul, scenaristul şi vocea ursuleţului Ted este Seth MacFarlane, care s-a format la şcoala lui Hanna şi Barbera, „părinţii” aventurilor din „Epoca de piatră”. Se cunoaşte că vine din animaţie şi că a lucrat la multe seriale. A avut grijă să-şi facă şi o distribuţie remarcabilă.
Cavalerul Negru s-a întors sau mai bine zis apare abia la o oră de la începutul filmului, care a creat senzaţie pretutindeni şi drame peste Ocean. La noi a fost o lansare extrem de spectaculoasă, la Cinema City din Bucureşti, cu doi acrobaţi senzaţionali, Alina şi Doru, care au coborât de pe muntele din AFI Cotroceni direct în faţa sălii Samsung IMAX, însoţiţi de muzica tulburătoare şi obsedantă a lui Hans Zimmer. Cum rămăsesem fără Joker încă din episodul precedent, a apărut un nou personaj negativ, cu o botniţă impresionantă, care aduce oarecum cu dementul sinistru din „Tăcerea Mieilor”. Prin urmare, cei doi mascaţi, Batman şi înfricoşătorul Bane, vor avea câteva întâlniri extrem de violente. Ameninţarea e direct cu bomba atomică (care fireşte că duce cu gândul la Coreea de Nord), iar surprizele se ţin lanţ.
Filmul selecţionat anul trecut la Cannes, la secţiunea Un Certain Regard, alături de al nostru „Loverboy”, a fost lansat extrem de spectaculos, la Muzeul Ţăranului Român, precedat fiind de o recepţie oferită de Ambasada Norvegiei la Bucureşti, prezent fiind inclusiv Antoine Bagnaninchi, franco-corsicanul nostru, având în vedere că povestea este inspirată de romanul lui Pierre Drieu La Rochelle „Le Feu follet”, ecranizat de Louis Malle, în 1963, şi premiat la Veneţia (pe ecranele noastre rulând sub titlul „Focul fatidic”).
Unul dintre cele mai originale filme din acest an este „Vânătorii de capete” (Norvegia), prezentat iniţial pe la ceva festivaluri şi ajuns în sfârşit pe marile ecrane datorită Europenilor de la Casa Distribuitoare Independenţa, chiar dacă a trecut un an de la premiera mondială. Dar asta nu contează.
Marea surpriză constă în faptul că „Epoca de Gheaţă 4” debutează cu un scurt filmuleţ al cărui protagonist este sugarul din „Familia Simpson”. După aceea ajungem pe gheaţă şi ne reîntâlnim cu personajele atât de lipicioase, chiar dacă nu foarte aspectuoase. Lungmetrajul e construit ca să-i câştige pe părinţi/bunici şi minori deopotrivă, aşa încât se face o trecere datorată nelipsitei ghinde (pe care la lansarea spectaculoasă a celor de la Odeon, la AFI Cotroceni, am şi văzut-o sculptată, sub ochii noştri, pe patinoar, cu o daltă asemenea celei din „Instinct primar”, dar fără crimă).
Geografia este reinterpretată, hărţile sunt şi ele, fireşte, în relief, ca întreaga poveste. Nu lipsesc piraţii, deşi în mod surprinzător n-a fost cooptat Johnny Depp, aşa cum ne-am fi aşteptat, la lista vocilor. Avem până şi „Furnicutze”, care ne amintesc de animaţia cu aceeaşi transcriere, o insulă a comorilor, ceva referiri la Vrăjitorul din Oz, respectiv tornada, şi o Arcă a lui Noe, totul pe muzica adaptată, a Odei Bucuriei, imnul european, al lui Beethoven. Cel mai spectaculos personaj şi care va rămâne fără îndoială de neuitat este Buni, căreia îi dă glas pe româneşte, strălucit, Coca Bloos şi care ne duce şi până în burta balenei, incredibil, dar salvatoare.
„Iron Sky” e imposibil să nu ducă rapid cu gândul la Crucea de Fier şi, prin urmare, la nazişti. Doar că ideea filmului e să trateze cu mult umor una dintre numeroasele legende care se nasc de îndată ce moare sau dispare ceva ce-şi doreşte toată lumea (Ceauşescu ori Stalin) sau de care nu se poate despărţi (Elvis sau Michael). Prin urmare, una dintre speculaţii a fost şi că fasciştii s-ar fi refugiat pe partea nevăzută a Lunii, unde, fireşte, s-au reorganizat cu un nou Führer (înspăimântătorul Udo Kier, care a jucat cândva şi lângă divele noastre Mihaela Rădulescu şi Monica Bârlădeanu). El ajunge accidental pe Terra, unde... stupoare! Se pregătesc alegerile în SUA, şi o scorpie de muiere e gata de orice ca să le câştige.
Într-o perioadă în care toată lumea pare concentrată pe stilul de muzică interzis cândva de comunişti, în săptămâna în care Iris sărbătorea 35 de ani, acest spectacol de pe Broadway sau de pe scenele londoneze a fost transformat într-un film de mare succes, cu personaje extrem de ciudate, aparent nişte mutanţi. Printre ele se numără fostul fermecător Alec Baldwin, cel care le-a înmânat celor două protagoniste din „După dealuri”, Cosmina Stratan şi Cristina Flutur, premiile de interpretare mult râvnite de la Cannes. Pentru pelicula de faţă el a decis să-şi „atace” personajul în cheie parodică, fiind un proprietar de club în pragul falimentului, care încearcă să se dreagă printr-un concert trăsnet, susţinut de o vedetă egocentrică şi foarte colorată ca limbaj şi vestimentaţie, nimeni altul decât Tom Cruise, aproape de nerecunoscut.
Sir Ridley Scott e clar obsedat de extratereştri. O dată cu trecerea anilor şi cu apropierea de halta finală, lucrurile iau o întorsătură între religios şi fantastic, pornind în căutarea lui Dumnezeu şi dând peste diverşi monştri, unul mai greţos decât altul şi mai supradimensionat. De data aceasta, Prometheus este numele unei nave care pleacă pe urmele Creatorului, la bordul căreia se află nişte savanţi, o bogătaşă, nimeni alta decât recenta mamă vitregă din „Albă ca Zăpada” Charlize Theron, care e acum mai degrabă un fel de Crăiasa Zăpezilor, rece şi afurisită.
Parcă nicicând n-a ieşit mai bine un film cu vampiri decât recenta premieră a straniului Tim Burton, care s-a inspirat dintr-un serial ce, fireşte, ne era întru totul interzis în anii ’60. Moroiul trezit peste secole e actorul distribuit cu mare har, Johnny Depp, ca de obicei extrem de încântat că poate să se machieze şi mai tare ca în „Piraţii din Caraibe” şi să facă un personaj gen Edward, Mâini-de-foarfece, reloaded, după 22 de ani.
Conacul aduce cu cel din Familia Addams şi vânatul băutor de sânge e înconjurat de tot felul de ciudate. Nelipsita nevastă a regizorului, Helena Bonham Carter, devenită psihiatru, deşi pare mai degrabă o pacientă ideală, şi care seamănă mai izbitor ca niciodată cu Dorina Chiriac din recenta premieră de la Teatrul de Comedie: „Spiritul de familie”, Eva Green fostă James Bond Girl, e acum diabolica Angelique Bouchard, o vrăjitoare foarte senzuală (în realitate, una dintre fiicele gemene ale adorabilei Marlène Jobert), dar şi mai puţin cunoscuta Bella Heathcote, australianca fantomatică şi în carne şi oase, alegându-se cu un dublu rol, al Victoriei şi Josettei. Fireşte că n-am uitat-o pe Michelle Pfeiffer, care înclini să crezi că a făcut un pact cu Necuratul (sau cu vreun chirurg estetician), că nu mai îmbătrâneşte…
Anul acesta, când s-a hotărât şi la noi sărbătorirea separat a Zilei Mamei, a dat năvală pe ecrane cea vitregă, frumoasă şi celebră din Albă ca Zăpada. Această a doua variantă a ales-o pe Charlize Theron la concurenţă cu Julia Roberts, mizându-se mai cu seamă pe efectele speciale de îmbătrânire şi îngrozire, inclusiv a protagonistei. Cu siguranţă că blonda va fi întotdeauna cea mai frumoasă din ţară, mai ales când oglinda devenită aproape o fantomă, destul de consistentă şi vehementă, are de ales între ea şi Kristen Stewart, distribuită neîndoielnic pentru succesul din „Saga: Amurg”. Ca să nu mai vorbim despre prinţesa-copilă care are un ten plin de pistrui, ceea ce e o contradicţie în termeni, în raport cu basmul arhicunoscut. Mai mult, Vânătorul (fostul Thor), australianul Chris Hemsworth, e la concurenţă cu Prinţul (William, ca moştenitorul actual al tronului Angliei), interpretat de mult mai ştersul Sam Claflin, din „Piraţii din Caraibe”. Fraţii Grimm probabil că ar fi fost destul de contrariaţi de această versiune, în care piticii nu-s chiar pitici (unul dintre ei fiind britanicul Ian McShane), Regina prinde aripi negre ca lebăda din Ceaikovski, povestea mărului este readaptată şi, mai ales, nu-i deloc o peliculă pentru copii.