Cine ar fi crezut că o poveste cu un tren scăpat de sub control şi devenit aproape unul fantomă, dar extrem de periculos, te poate ţine cu sufletul la gură minute în şir?
Olive nu e o măslinuţă şi nici nevasta lui Popeye, ci o fată bruneţică, încă liceană, care inventează că şi-a început viaţa sexuală ca să fie şi ea băgată în seamă. De aci chiar plusează şi se preface că se culcă însă cu toţi, în dreapta şi stânga, astfel încât să creeze alibiuri unor homo sau unor băieţi total lipsiţi de şanse la sexul opus.
De ceva vreme încoace, inclusiv la noi, nu se mai vorbeşte decât despre Facebook. E, de fapt, o reţea de socializare, de unde şi titlul filmului, inventată de un puşti genial, student la Harvard, care îşi dorea să-şi facă o reţea de prieteni, mai mult sau mai puţin virtuali pe care, practic, să nu fie nevoit să-i cunoască şi cărora să le împărtăşească aventurile sale de zi cu zi, cu precădere cele sentimentale. Numai că, aşa cum se întâmplă cu orice invenţie, în paralel, mai există un grup de tineri pe cale să pună la punct acelaşi sistem. Aceştia l-au dat în judecată pe Mark Zuckerberg, acuzându-l că le-a furat ideea. Pelicula în sine e în mare parte o audiere a martorilor dintr-o tabără şi din cealaltă, cu avocaţi versaţi şi mult orgoliu. Sigur că nu sunteţi tentaţi să ţineţi cu Mark, un student antipatic, extrem de încrezut, dispreţuitor şi mitocan. Gemenii Winklevoss sunt doi băieţi frumoşi (culmea, interpretaţi de doi tipi care nu au nimic în comun, deşi seamănă leit), provin dintr-o familie cu tradiţie şi, fireşte, nu sunt dispuşi să renunţe aşa uşor la un principiu, poate chiar mai mult decât la bani.
Sammy este o broscuţă ţestoasă animată, extrem de ataşată, şi nu din categoria celor obraznice precum Ţestoaselor Ninja de altădată. Personajul străbate lumea într-un scop clar ecologic, împănat însă şi cu ceva întâmplări nostime şi utile, mai cu seamă pentru orele de biologie. Ideea i-a venit regizorului Ben Stassen când era în vacanţă, undeva în Mexic.
Acum câţiva ani, la Festivalul TIFF, Julie Delpy se lăuda cu proiectul ei, pe care urma să-l filmeze în România, despre contesa Elizabeth Bathory. Mai multe amănunte nu dăduse atunci. Între timp, pelicula a fost proiectată la Berlin, în prezenţa compatrioatei noastre Anamaria Marinca (celebră din peliculele „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” şi „Boogie”, şi pe care o veţi vedea în noiembrie, la Festivalul Filmului Irlandez în „5 minute de Rai”).
În sfârşit, o carte extrem de citită şi apărută încă de acum patru ani, inclusiv în România, între altele pentru că este tot ceea ce şi-ar dori pe lumea asta orice femeie, s-a transformat în film. Elizabeth Gilbert a renunţat realmente la tot ca să călătorească şi să-şi întâlnească dragostea. Nu vă faceţi iluzii că dacă aţi proceda la fel aţi da peste Javier Bardem, care e oricum luat de Penelope Cruz şi fascinat de capricioasa Julia Roberts.
Dacă pe vremuri numele în sine „Wall Street” avea doar o sonoritate mai exotică, după filmul din 1987, deja ne-am mai lămurit puţin, fără să înţelegem însă foarte bine cum funcţionează finanţele, la New York. Pentru cei care nu ştiu, iniţial, „Oraşul care nu doarme niciodată” chiar era înconjurat de ziduri împotriva năvălitorilor indieni, şi nu numai. Acum, acolo este lăcaşul banului, ochiul Necuratului.
Romanul care a cucerit Europa şi urmează să fie ecranizat şi în America poate fi văzut deocamdată într-o formulă extrem de izbutită în varianta sa nordică. Personajele sunt foarte pregnante, un ziarist care se luptă aparent cu morile de vânt şi un geniu al calculatorului, o fată stranie, dar foarte eficientă când porneşte la drum într-o anchetă tare complicată.
Americanul este George Clooney, aparent un ucigaş cu sânge rece, decis să mai ducă la capăt o singură misiune, înainte de a se retrage. Se refugiază în Italia, ca să scape de nişte urmăritori dubioşi, se îndrăgosteşte de o foarte frumoasă prostituată, decide să-şi schimbe viaţa, dar lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Duşmanii nevăzuţi pot fi oriunde şi oricând. Până şi prietenia cu un preot îl face la un moment dat să se îndoiască de nevinovăţia omului bisericii. Morala ar fi că un ucigaş nu-şi găseşte liniştea niciodată, este mai hăituit decât victimele şi atât de bănuitor, încât nimic nu-i mai tihneşte.
Ce poate fi mai romantic decât un film despre idile din vremuri de restrişte, când totul e mai complicat şi mai dulce? Şi când ele sunt spuse de un maestru al genului, care le-a experimentat pe pielea lui, e şi mai ispititor. Claude Lelouch, „părintele” minunatei pelicule „Un bărbat şi o femeie”, care i-a cucerit deopotrivă pe europeni şi pe americani, recidivează cu o femeie şi mai mulţi bărbaţi, uneori, chiar simultan. O fată crescută de un proiecţionist pasionat are câte o aventură cu un neamţ, în plină ocupaţie franceză, cu doi yankei, unul alb şi unul negru, dar şi cu un avocat, care o apără când e acuzată de crimă. Personajul masculin cel mai interesant e şi muzician, cântă la pian cu patimă, pentru că e şi în realitate mare jazzman. Ce noroc pentru spectatorul sătul de trişerii! Culmea e că şi joacă remarcabil!
Un desen animat 3D e binevenit, mai ales că invenţia e relativ nouă. O să vă placă, pentru că e plin de umor, nu foarte siropos şi are personaje originale. Gru (voce Steve Carell) ar vrea să fie cel mai rău om din lume şi e fericit ori de câte ori mai face câte o ispravă.