„Un soţ în plus”. Dacă n-aţi văzut încă această comedie romantică, este ideală după Sărbători, ca să începeţi bine anul. N-are efecte speciale ca „Avatar” şi nici nu propovăduieşte sfârşitul lumii ca „2012”. E aproape o poveste banală şi previzibilă, dar umană.
Personajul lui Sir Arthur Conan Doyle este unul dintre cele mai cinematografice. Acţiunea episodului de faţă se petrece la Londra, în 1891, înainte să se fi inventat cea de-a şaptea artă. În noul mileniu însă, fostul soţ al Madonnei, regizorul Guy Ritchie, s-a gândit să-i facă o operaţie estetică. Nu divei, ci personajului. Adică să-l întinerească un pic nu fizic, ci ca stil.
1. „Viaţa e minunată”
Socotit cel mai renumit film de Crăciun al tuturor timpurilor (regizat de Frank Capra în 1946), nu poate fi vizionat fără să adune câteva lacrimi, fie şi pe ascuns, din partea spectatorilor. Extrem de sentimental şi petrecându-se într-o perioadă de mare sărăcie, imediat după cel de-al doilea război mondial, pelicula alb-negru îl are ca personaj principal pe un tip interpretat de James Stewart, care încearcă să-şi ia zilele. Noroc că apare un înger păzitor, Travers, care îi arată ce-ar însemna viaţa celorlalţi fără el. Nimeni nu va uita că, de câte ori sună un clopoţel, înseamnă că un îngeraş şi-a primit aripile mult visate!
Crăciunul a venit la Cannes încă de acum şapte luni, când grădina unui elegant hotel a fost „ninsă”, iar brazii împodobiţi cu globuri, spre a face reclamă acestei poveşti cu adevărat nemuritoare. Istoria are peste un secol şi jumătate, şi cineaştii au ecranizat-o în fel şi chip. De la desenele animate ale lui Disney până la recentul 3D.
O comedie pe cinste, numai bună de sfârşit de an! Chiar dacă nu vor fi cronici strălucite, în mod sigur vă veţi distra pe parcursul vizionării, cu condiţia să nu fiţi prea cârcotaşi. În schimb, o veţi uita în secunda următoare.
La aproape zece ani după „Veronica” Elisabetei Bostan şi la cinci ani după „Mama”, filmul aceleiaşi regizoare, în coproducţie româno-sovietică, marele Ion Popescu Gopo face în 1981 o peliculă relativ similară: „Maria-Mirabela”. Nenumărate fetiţe din România poartă numele acestor personaje. Culmea, aveam să descopăr zilele trecute desenul animat integral amestecat cu actori, creaţie a lui Gopo, cel care a luat Palme d’Or-ul, pentru „Scurtă istorie” în 1957, tocmai în Canada, cu ocazia Festivalului Filmului Românesc de la Montreal.
2009 a fost un an extrem de fast pentru ceea ce înseamnă cinematografie la Bucureşti. Peste vară am avut surpriza deschiderii unui „Drive in”, un cinematograf în aer liber la care poţi merge cu maşina, în care poţi rămâne să te uiţi pe un ecran imens, în cazul nostru pe peretele Mall-ului Băneasa. Îl aşteptam de câteva decenii. A fost inaugurat atunci când în SUA deja se închidea, pare-se, ultimul dintre ele! Read more: La taifas cu IMAX N-aş fi avut niciodată curajul să scriu un asemenea articol înainte de marea despărţire. Mi s-ar fi părut de rău augur. Ne plăcea tuturor să îl urmărim fără să facem trecere în revistă ori statistici ale carierei sale. Ne bucuram când îl vedeam pe scenă, îl auzeam la teatrul radiofonic, îl urmăream pe marele ecran sau pe cel mic, în roluri cărora le dădea nobleţe.
Au trecut 40 de zile de când ne-am despărţit de cel care era „Fantoma” („Ghost”) acum aproape 20 de ani. Mare dansator, dar şi cântăreţ romantic. A lăsat în urma sa replici celebre. Despre „Dirty Dancing” („Dansul provocator”), din 1987, se spune că este un film cult, un clasic. Acolo declara că viaţa nu e decât un labirint. În filmul în care este ucis şi vrea să-şi salveze iubita măcar postmortem, pe foarte senzuala Demi Moore, frângea inimi când spunea „Iubirea pe care o ai în tine, o iei şi dincolo de moarte”. A uluit atunci când a interpretat un rol de surfer, a intrigat de câte ori s-a bătut convingător, a fascinat cu muşchii săi şi, mai ales, a întristat pe toată lumea atunci când s-a aflat că trebuie să se lupte cu cea mai cumplită dintre boli. A fost învins la 14 septembrie.
Recunosc că n-am avut răbdare să aştept filmul „Soţia călătorului în timp” să ajungă pe marile noastre ecrane (între timp a început să fie difuzat şi la noi), aşa că m-am dus cu o săptămână înainte la un cinematograf din Tokyo, unde un bilet era 18 dolari americani!!! Povestea părea fascinantă.
Fireşte al Berlinului. După 20 de ani de libertate, de care poate că nu vom şti să ne bucurăm destul, decât văzând filme ca „Good Bye, Lenin!” sau „Aleea Soarelui”. La noi, pe ecrane au ajuns în această ordine, deşi Soarele este cu cinci ani mai bătrân. (Noroc cu Zilele filmului german organizate de Institutul Goethe şi prezentate de un ambasador aristocrat, Excelenţa Sa domnul Von Mettenheim).