Echipa de la „Epoca de gheaţă” s-a mutat mai spre zilele noastre şi a făcut o poveste exclusiv cu păsări. Să nu credeţi că ar fi cumva găini sau raţe, ci din cele de companie, mai stilate, pe primul loc aflându-se papagalii... şi încă unul, pe cale de dispariţie, albastru.
Termenul din titlul englezesc, „Source code” este unul de calculatoare şi presupune facilitatea de a lucra într-un anumit program. Sigur că varianta românească este mai misterioasă. De departe cel mai reuşit lucru este însă afişul, cu un puzzle de imagini, din care e formată o secvenţă de viaţă, pe care, la rândul nostru, ne-am putea-o compune cu puţină imaginaţie. Jake Gyllenhal este un pilot de elicopter, unul de elită, care are ca misiune să detecteze un atac terorist, retrăindu-l şi ducând cât mai multe date spre a identifica atacatorul şi a da de urma unei reţele. Ingeniozitatea constă în faptul că istoria se repetă ca la o şedinţă de regresie în timp, în care mereu pare acelaşi lucru, mai cumplit ca în „Ziua Cârtiţei”, şi totuşi ceva te intrigă şi mori de curiozitate să vezi până unde se va merge. Parteneră sentimentală de moment este Michelle Monaghan, iar privilegiata amantă a lui George Clooney din „Sus în aer”, Vera Farmiga, devine acum o nesuferită chinuitoare pentru bietul protagonist.
Filmul care a tulburat Cannesul şi despre care s-a vorbit, poate, cel mai mult anul trecut în mai, pe Coasta de Azur, este „Oameni şi zei”. O peliculă tulburătoare despre nişte călugări trapişti care ajung în Algeria, o ţară predominant musulmană. Viaţa lor acolo este una, fireşte, patriarhală, dar şi cu totul altfel decât ne-am putea vreodată imagina. Timpul pare că stă pe loc, rugăciunile către Dumnezeu sunt făcute cu atâta credinţă, încât ai impresia că te implică direct şi pe tine, spectatorul. Relaţia dintre francezi şi majoritatea algerienilor din zonă este una plină de căldură, numai că există şi mişcări extremiste, care încearcă să profite, mai cu seamă de unul dintre monahi, care este şi doctor. Interpretul este actorul Michael Lonsdale, care împlineşte 80 de ani la 24 mai şi a jucat deja în peste 180 de filme şi seriale. Pentru acest personaj, pe care, cu siguranţă, istoria filmului nu-l va uita, Fratele Luc, a primit un deosebit de meritat Premiu César, producţia în sine fiind considerată cea mai bună a anului trecut pentru votanţii de specialitate din Hexagon. Alături de el, Lambert Wilson a trecut de la „Matrix” la o fiinţă plină de sensibilitate, dar şi de dârzenie, conturând un foarte credibil Frate Christian.
Aparent, este un film despre droguri. Şi încă unele extrem de eficiente, care-ţi dau nu numai energie, ci şi inspiraţie dacă eşti scriitor în pană de imaginaţie. Invenţia netestată costă 800 de dolari doza. Personajul principal devine dintr-un fel de boschetar un geniu al afacerilor, fireşte îmbrăcat la patru ace şi de o eficienţă maximă. Bradley Cooper nu e doar protagonistul, ci şi unul dintre coproducători. El a reuşit să-l atragă până şi pe Robert De Niro, care, ce-i drept, joacă un pic cam plictisit, deşi nu pare să-l deranjeze că este un fel de eminenţă cenuşie malefică.
O comedie binevenită printre o grămadă de filme de groază, de-ai zice că se apropie Halloweenul. Totul se petrece într-o televiziune mică, unde o fată, încă destul de tânără, dar cu ceva experienţă, Rachel McAdams, încearcă să revigoreze o emisiune de dimineaţă, care are o audienţă aproape de zero. E drept că vorbeşte cam mult, ceea ce este obositor, dar reuşeşte să cucerească până la urmă. Soluţia ei este să readucă pe micul ecran o vedetă incontestabilă, dar pe care lumea o asocia ştirilor serioase. Actorul ales pentru asta este Harrison Ford, cuceritor la orice vârstă, chiar şi când e deosebit de antipatic şi de fiţos. Parteneră de ecran este Diane Keaton, care nici ea nu e cu nimic mai uşor de suportat.
David Norris (Matt Damon) este un politician cu mult şarm, care pierde nişte alegeri, dar se îndrăgosteşte aproape simultan de o fată de vis (Emily Blunt). Din păcate, în calea fericirii lor stau nişte personaje stranii, care au decis, nu se ştie foarte bine de ce, că în niciun caz nu trebuie să fie împreună şi, prin urmare, vor apela la toate trucurile şi şiretlicurile posibile ca să-i împiedice să se mai întâlnească. Dar acolo Sus există cineva care e chiar înduioşat de această dragoste şi care le va mai acorda o şansă, dar pe care o veţi vedea doar la cinema cu deznodământ cu tot. Read more: La taifas cu gardienii destinului Pe suport electronic i-am spune „La un chat cu internetul” sau „Cum poţi să îţi cunoşti jumătatea mai bine decât ai putea crede vreodată”. Povestea are în prim-plan un soţ şi o soţie, care, din întâmplare, descoperă acest modern fel de a coresponda sentimental şi se afundă tot mai adânc într-o idilă din care regizorul Alexandru Maftei şi scenarista Lia Bugnar vor şti să iasă cu multă ingeniozitate. Gabi la pătrat, adică o mamă şi un tată al unui puşti de o mare obrăznicie, pe nume Vladimir, par a duce o viaţă cât se poate de aşezată, până în ziua în care se îndrăgostesc sau cel puţin aşa li se pare. Din acel moment încep suspiciunile în cuplu, orice aluzie e interpretată, iar liceanul sare pe ocazie ca să-şi vadă visul cu ochii, şi anume să-i convingă pe tradiţionaliştii săi părinţi să-i cumpere un calculator, de care mai ales ei vor profita.
Dacă aţi văzut „Jocuri, poturi şi focuri de armă”, o să vi se pară că tot fostul soţ al Madonnei, respectiv Guy Ritchie, a făcut şi acest film. Dacă Bostonul are şi el un cartier rău famat, de ce n-ar avea şi capitala britanică unul? Ca să-şi asigure spectatorii în sală, i-au pus în rolul principal pe unul dintre „nominalizaţii” la James Bond, Colin Farrell, şi pe Keira Knightley chiar pe primul loc, deşi n-apare prea des pe ecran.
Mult comentatul film, încă înainte de a apărea pe marile ecrane, se bazează pe fapte reale, istorice, de la Curtea Angliei, din preajma celui de-Al Doilea Război Mondial. În felul acesta se face dreptate Regelui George al VI-lea, care a fost adesea umbrit de personalitatea copleşitoare a lui Winston Churchill (de data aceasta întruchipat mai puţin reuşit de Timothy Spall).
Filmul deja ultrapremiat a ajuns să fie, în sfârşit, vizionat legal şi pe marile noastre ecrane. El, de altfel, este conceput pentru o astfel de proiecţie şi nu pentru un monitor de calculator, pentru că un spectacol de balet trebuie văzut la adevăratele lui dimensiuni, spre a sesiza toate detaliile. Personajul principal este o balerină chinuită de perfecţiune, care doreşte să prindă cele două roluri diametral opuse din „Lacul lebedelor” de Ceaikovski: prinţesele Odette, cea bună şi fireşte albă, conform culturii occidentale, şi Odile, cea neagră şi înfricoşătoare. Eforturile ei sunt supraomeneşti, fiind deopotrivă şi ale interpretei Natalie Portman, care s-a străduit luni întregi să ajungă la această performanţă de dansatoare sublimă.
Un cuplu neobişnuit, Nic (Annette Bening) şi Jules (Julianne Moore), au doi copii, pe Joni (Mia Wasikowska) şi Laser (Josh Hutcherson). Mort de curiozitate, adolescentul vrea să ştie cine a fost bărbatul din viaţa acestor mame purtătoare. Adică persoana care a reprezentat partea masculină, neştiută, a perechii neobişnuite. Se fac săpături şi se află că este vorba despre un tip încă foarte tânăr, care aproape că uitase că a fost cândva donator.