Aţi auzit de Codrul Vlăsiei? O frumuseţe! La câţiva kilometri de Bucureşti, în mijlocul satului Baloteşti, dacă o iei la stânga, pe un drumeag de ţară, te aşteaptă o surpriză. Apare o întindere de pădure cu copaci uriaşi, drepţi ca lumânarea şi înalţi de 20 de metri, aranjată special pentru bucuria vizitatorilor şi se cheamă „Edenland”. Există aici o Grădină Zoologică, o seamă de construcţii aeriene unde oamenii gustă din emoţia zborului la înălţime, iar pentru copii sunt diverse spaţii amenajate cu jocuri, care fac deliciul celor mici. La intrarea în pădurea minunată este o parcare mare, căci nu se poate pătrunde cu maşina în locaţia amenajată modern. Plimbările pe distanţe mai lungi prin pădure se fac comod, cu maşinuţe de două-trei persoane, conduse de un profesionist. Părinţii şi copiii sunt cu toţii mulţumiţi în zilele libere să se amuze la umbra copacilor fenomenali, să se distreze şi ei, să-şi urmărească odraslele la diverse jocuri. Undeva în acest spaţiu este construită o scenă destul de mare, unde au loc diverse manifestări artistice. Tocmai acest fapt mi-a oferit ocazia să cunosc „Edenland”.
Ţi s-ar putea părea că să stai pe acelaşi loc la mare privind în zare ore întregi este plictiseală curată. Aş! De unde! Întâi şi-ntâi, marea împreunată cu cerul oferă nenumărate tablouri, alte culori, alte mişcări de lumină care te uimesc sau te tulbură. Dacă mai ai şi-o companie plăcută, totul este minunat. Ce înseamnă, de fapt, o companie plăcută? Să ai lângă tine oameni care gândesc la fel, fiinţe pe care le iubeşti şi cu care ai oricând ce să discuţi. E adevărat că rar există o asemenea întâlnire. Între mine şi prietena mea Miki este o veche iubire. Deşi eu sunt mai mare, ne-am întâlnit la Teatrul de Comedie de la începutul carierei sale şi a intrat vertiginos în linia întâi a marilor actori. A venit însă repede un Făt-Frumos suedez, a furat-o pe draga noastră Miki şi dusă a fost. Noi n-am uitat-o, şi nici ea pe noi.
De două zile, soarele s-a supărat pe noi. Trăim o perioadă cenuşie, cu nori întunecaţi, ameninţători, cu un vânt care şuieră ascuţit şi goneşte lumea de pe plajă. Ciudat, apa mării este caldă, dar valurile care trag în larg cu forţă te sperie şi îţi potolesc entuziasmul sportiv. Totuşi, în aceste două zile am urmărit cu teamă un curajos care a rezistat cu stoicism valurilor două ore. Bravo lui! Curios este faptul că, dacă la mal vremea se burzuluieşte la noi, în sat este cald, centrul s-a aglomerat, şi turiştii stau la taclale pe la bufetele cu șuberek şi baclavale sau la o masă plină cu sticle cu bere (foto 1).
Nu m-am mişcat de la 2 Mai de o lună şi jumătate. În fond, sunt acasă la mine şi am în jurul meu numai prieteni, căci de 24 de ani, de când petrec vara aici, m-am înconjurat de oameni care mă iubesc. Fidot (foto 1) e lipovean adevărat. Îi lipseşte doar pofta exagerată de băutură. Sigur, mai stăm noi la „una mică”, dar în general răspunde la chemarea mea la orice nevoie. Într-o casă în care femeia este singură ai nevoie şi de un om de nădejde la greu. Fidot îşi împarte ziua între casa sa, în care o îngrijeşte pe soţia bolnavă, găteşte, spală şi a mea: urcă pe bicicletă şi vine să-mi aranjeze curtea.
Prietenii mei buni Anca şi Vasile au împlinit 40 de ani de căsnicie. Generoşi cum sunt, au organizat o petrecere cu cei mai apropiaţi prieteni. Unde? Într-un loc superb, Balcic, într-un frumos hotel pe malul mării. Sigur, e vorba tot despre Marea Neagră, dar litoralul cu pricina este cu totul diferit de al nostru. Aici marea este străjuită de pereţi uriaşi de calcar, împodobiţi cu o vegetaţie fantastică. Au ales acest loc minunat şi pentru că se iubesc, şi pentru că amintirea celor 40 de ani de viaţă împreună le este scumpă. Ne-am întâlnit aici 18 oameni care gândesc la fel, care se apreciază şi care-i iubesc pe Anca şi pe Vasile.
S-au cunoscut din tinereţe, căci locuiau în acelaşi cartier. I-a legat pasiunea pentru muzică şi pentru frumos. Asta mi-a mărturisit Gabriel Dorobanţu, cel care i-a asigurat succesul uriaş compozitorului Dumitru Lupu cu „Gara mică”. Eu l-am cunoscut mai puţin, dar l-am apreciat mult pentru talentul şi pentru calitatea creaţiilor sale. Mitică, cum îi spuneam noi, a fost un artist adevărat. A căutat toată viaţa valoarea şi s-a străduit să facă parte din lumea ei. Talentul nu i s-a părut suficient, şi mereu a dorit să se perfecţioneze. Dirijor, profesor universitar, membru în Uniunea autorilor de film, creator al Festivalului „Mamaia copiilor”, autor de spectacole muzicale şi radiofonice. Neobosit creator de şlagăre ce ne-au încântat ani întregi sufletul.
Cât mi-ar fi fost de greu, căci eu eram la Constanța, am acceptat invitaţia unui impresar de a pleca pentru un singur spectacol până la Augsburg, în Germania. Avionul aterizează la München şi mai faci 80 de kilometri până acolo. Mihai, căci aşa îl cheamă, un bărbat la vreo 45 de ani, cu zâmbetul pe buze, mi-a fost simpatic din prima clipă. Restaurantul său, cochet, într-o clădire cu obloane pictate şi ornat cu zeci de mușcate, ne-a plăcut, căci eram cu Arșinel. „Restaurantul românesc”, aşa se cheamă, spaţios, ne face o impresie bună. Hotelul unde ne-am cazat, de asemenea.
Ne vedem cu 2 Mai o dată pe an, şi întotdeauna cu mare plăcere. Având în vedere că sosim în acest loc în luna iunie, ne aşteaptă cu o ploaie de flori. Ţăranii de aici s-au schimbat mult faţă de anii ‘90, când i-am cunoscut eu prima oară. Înainte ştiu că aici veneau în vacanţă doar cei cu mai puţini bani sau cei care nu voiau să se ploconească pe la hoteluri pentru o cameră. Satul acesta le oferea o curte, un peşte proaspăt şi seri liniştite, fără sunete disperate de discoteci. Ba, după cum am aflat, se legau prietenii care durau ani. Azi, 2 Mai a devenit o adevărată staţiune, care se deosebeşte de altele prin liniştea care a rămas şi a atras o avalanşă de turişti familişti. Localnicii şi-au transformat casele, le-au înnoit, le-au dotat cu băi moderne, iar curţile au devenit părculeţe de flori. Numai peşte proaspăt nu mai ajunge la atâţia turişti, căci îl achiziţionează restaurantele.
Acum două săptămâni, strănepotul meu a împlinit 1 an! O minune! Cadoul cel mai important pe care l-a primit a fost botezul mării. Iubeşte apa, şi încă de foarte mic a fost dus la piscină. Numai biata maică-sa ştie câte călcâiaşe s-au căţărat pe faţa sa şi câte ţipete de bucurie i-au străpuns urechile. Noroc că Buru, nepoata mea, este răbdătoare, blândă, şi băieţelul acesta o face fericită. Damian a fost înconjurat în această vacanţă de multă iubire. Abia a început să meargă de trei săptămâni, şi deja o ia la fugă, de ţi-e greu să-l prinzi din urmă. Gângureşte tot timpul şi se vede că arde de nerăbdare să comunice cu cei din jur. Desigur, nu mai este mult timp până când ne va ameţi cu vorbele.
Anii, profesia fac între oameni legături definitive, mai ales în domeniul nostru, unde terenul este sensibil, delicat, căci se lucrează cu sufletul, concurența este mare şi evidentă, publicul răspunde spontan cu aprecierea sa şi diferenţiază actorii. Şi totuşi se leagă prietenii, căci greutăţile pe care le întâlnim sunt comune şi mereu întinzi sau ţi se întinde o mână la nevoie. Generaţia noastră a trecut prin multe: săli îngheţate, hoteluri amărâte, trenuri cu brâu de gheaţă la „fereşti”, vai de capul nostru! Tu, artist însă, trebuia să arăţi bine, să fii vesel, să-l distrezi pe spectator, ca şi cum totul în jur era perfect. Aşa am cunoscut-o pe Paula - Paulici - sau, mai tandru, cum îi spuneam noi, „Măzărica”. Subţire ca un lujer de crin, blondă, cu graţie de fecioară, veşnic prietenoasă şi îndatoritoare. Era mereu distribuită, căci îşi dădea silinţa să fie folositoare.
Uneori chiar nu mai am chef să merg la vreo emisiune tv. Unii îţi spun: vă rog, veniţi doar o jumătate de oră. Nimeni nu înţelege că jumătatea aceea de oră îţi ia de fapt încă o oră şi jumătate de pregătiri, cel puţin pentru mine. Trebuie să mă motiveze ceva anume ca să mă hotărăsc să fac pasul. „Doamnă! Vrem să o sărbătorim astăzi pe Mirabela”. Cum poţi să rezişti în faţa acestei chemări? Deci nu am mai stat pe gânduri. O cunosc şi o iubesc pe privighetoarea noastră de la primele începuturi - am jucat în aceleaşi emisiuni, am făcut nenumărate turnee, am împărțit aceeaşi cameră şi aceleaşi şendvişuri, şi doar ştiţi că omul la drum se cunoaşte.