Deși abia m-am întors de la Constanța, unde am jucat două spectacole de succes cu „Aladin”, n-o să vă povestesc despre asta. Directorul Casei de Cultură a Sindicatelor unde am jucat este un om extraordinar. De ce? Pentru că rar am văzut o persoană atât de pasionată de activitatea sa. Aici, la Constanța, se petrec adevărate evenimente culturale, este o permanentă desfășurare de spectacole, începând cu Florin Piersic până la zeci de actori de nouă generație foarte talentați. Pereții în interiorul Casei de Cultură sunt colorați de sute de afișe, iar sala de 700 de locuri este mereu neîncăpătoare. Toate acestea se datorează domnului Gheorghe Ungureanu și pasiunii sale pentru tot ce se cheamă eveniment cultural, în general, și teatru muzical, în special. În loc de barurile care ocupă în multe, multe localități holurile caselor de cultură, aici sunt nenumărate săli ce găzduiesc activități culturale, dans, gimnastică, muzică (în special pentru copii). În biroul în care te primește tronează un acvariu impresionant cu pești aurii și alături doi papagali gureși în coliviile lor albe. Atmosfera de calm și de armonie te cucerește, iar o cafeluță și un pahar cu apă rece te așteaptă întotdeauna alături de zâmbetul cald al lui nea Gheorghiță. După ce s-au încheiat spectacolele și după ce artiștii noștri au oferit sute de autografe pe fotografii dinainte făcute, ne-a așteptat o surpriză: eram cu toții lihniți de foame, și nea Gheorghiță a hotărât: „Vă duc la Matei!”. Auzisem în vară despre acel loc păreri entuziaste, dar, sinceră să fiu, îmi era egal ce-o să mănânc. Ei bine, bombă! Pe malul mării, ale cărei valuri se izbeau de stânci cu putere, în Golful Agigea am văzut minunea. O locație împrejmuită de jur-împrejur cu lemn și sticlă ca să te poți bucura de priveliștea învolburată de-afară. Înăuntru, încălzire cu lămpi grațioase de gaz și pe pereți, obiecte casnice nostime, un bar bine garnisit și mese albe, strălucitoare. Servire impecabilă. Acest domn Matei, care a construit restaurantul pe fosta pescărie din Golful Agigea, are într-adevăr gust. Bravo! Am petrecut clipe frumoase, am mâncat pește, pește și iar pește, totul excelent gătit. Cu această ocazie am aflat și o rețetă grozavă. Unică. Ciorbă de pește numită „Storceag”. O ciorbă acrișoară de legume, dreasă cu smântână și mărar, în care se descoperă o felie generoasă de cegă. Să te lingi pe bot! La plecare am admirat încă o dată marea supărată pe noi că o părăsim și ne-am întors la București. Mulțumesc, nea Gheorghiță, pentru această zi minunată!
Cu noul eveniment - Teatrul „Stela Popescu” - nu e de glumit. Programul pe care mi l-am propus este ambițios, divers și cere multă muncă. Am jucat deja două spectacole la Râmnicu-Vâlcea. Am programat un turneu la Constanța după ce am lansat oficial teatrul nostru la Sala Mare a Palatului Copiilor. Tot în această perioadă am fost cooptați în Forul Internațional al Festivalului de Folclor pentru Copii patronat de UNESCO. Noi înșine am inițiat un asemenea festival. Este absolut firesc să includem în programul nostru educațional folclorul pentru copii. Acesta va avea loc la sfârșitul lunii mai 2017. Poluarea care pândește la fiecare colț de stradă strică în mintea copiilor imaginea muzicii noastre tradiționale. Acum două săptămâni am lansat la Buzău programul „Un cântec care vindecă lumea”, dedicat copiilor cu dezabilități. Este un proiect în care ne deplasăm la căminele care-i adăpostesc pe acești copii cu un spectacol de muzică și dans pentru a-i bucura. La începutul lunii noiembrie vom participa la Festivalul Internațional de Folclor pentru Copii „Vienna Stars”, care are loc, evident, în capitala Austriei. Programul nostru are scopul de a interveni în educația copiilor cu acțiuni interesante, de muzică adecvată, cu echipa noastră de cântăreți de operă cu educație clasică (foto 1), cu grupul nostru de dansatori, care realizează dansuri de la baletul clasic la cel acrobatic (foto 2). Este o încântare să urmărești bucuria copiilor la aceste spectacole (foto 3), ei cântă în cor cu noi, aplaudă frenetic, iar artiștii noștri oferă la final, direct în sală, autografe. La premiera noastră de duminică, 9 octombrie, am avut oaspeți de seamă de la Primărie, precum și părinți, și profesori. Cei 800 de copii au fost primiți cu bomboane și cu baloane colorate și a fost o adevărată sărbătoare.
Aceasta este o expresie inventată de actori acum vreo 50 de ani. Pe vremea aceea, sălile de teatru erau pline și trebuia să stai la coadă săptămâni bune ca să poți obține bilete la un spectacol. La Teatru Național sau la Teatrul de Comedie. Se jucau autori clasici sau moderni, în interpretarea unor actori geniali ca Vasilica Tastaman, Ștefan Ciubotăraşu, George Con- stantin, Liliana Tomescu, o galerie interminabilă de mari talente, pe care îi urmăream cu sufletul la gură. Cam pe la sfârșitul lui septembrie începea o perioadă în care coada la casieriile teatrelor scădea. De ce? Începea gogoşariada, perioadă în care gospodinele puneau murături. Existau prin magazine diverse recipiente cu gogoșari sau castraveți, dar nici vorbă să aibă gustul pe care îl întâlneai în cămara româncuţelor harnice și pricepute din toate colțurile țării. Cea mai săracă dintre ele nu se lăsa până nu punea în cămară două-trei borcane cu castraveți în saramură, gogoșari în zeamă de oțet cu boabe de piper, usturoi și parfum de țelină. La cele mai avute, care se bucurau și de o cămară încăpătoare sau de becişor, butoiașul cu varză murată şi cele cu amestec de murături asortate așteptau să-ți bucure papilele gustative la masă. De multe ori lipsea fripturica de purcel, dar nu știu cum se face că ele, gogonelele, erau bune iarna și lângă o tocană de cartofi. Cele mai tinere dintre ele știau că dragostea bărbaților trece prin stomac. Deci ascultau cu interes rețetele explicate de mamă sau de mătușă ca să devină specialiste. Eu știam, de exemplu, că atunci când castraveții se pun în saramură, după ce i-am aranjat cu grijă în borcan cu mărar uscat, cu felii de țelină, căței de usturoi și fâșii de hrean plus doi-trei ardei iuți, sunt acoperiți cu apă fierbinte. Într-o zi, nașa mea, Anca Veselovski, mi-a spus: „Eu pun castraveții cu apă rece de la chiuvetă.” Așa am făcut și eu. Am turnat cu mult curaj apă rece de la chiuvetă şi am adăugat câte o lingură cu sare pentru fiecare kilogram de borcan. Vă asigur că nu veți regreta. Dacă legați bine gura borcanului și îl țineți în cămară, veți fi mândră când vor fi ronțăiți la masă de cei mai pretențioși musafiri. Ați pus vreodată la murat roșii coapte? Desigur, mai tărișoare. Folosiți exact aceeași rețetă ca şi cea de la castraveți. Scoase iarna cu grijă din borcan, deoarece coaja lor e sensibilă, le veţi servi într-un bol cu o linguriță alături. Sunt un deliciu. Eu nu pun gogonele. Dar îmi face plăcere să privesc un borcan în care ele au devenit roșii împreună cu bucheţele de conopidă, după ce ai pus printre ele o felie de varză roșie. Vă plac ciupercile? Dacă găsiţi la piață mânătărci (ciupercile acelea mari în formă de frunză de varză), nu le ocoliţi. Le fierbeţi în apă cu sare, le scurgeţi și le puneţi în borcane de 800 de grame în felul următor: un strat de ciuperci, trei căței de usturoi, două măsline, câteva firișoare de mărar și uite așa până umpleţi borcanul. Deasupra turnaţi o zeamă, ca la gogoșari, o parte oțet şi două de apă. Închideţi borcanul și veţi vedea minunea lângă bunătatea din farfurie. Nici pe departe, nimic din toate astea nu seamănă cu murăturile din borcanele de pe raftul magazinului. În toate astea usturoiul este indispensabil.
Ați auzit de Albota? Este o superbă locație la poalele Munților Făgăraș, unde, pe un spațiu de câteva hectare, sunt opt bazine unde păstrăvii se zbenguiesc în apa limpede ca de cleștar. În depărtare, înălțimile Făgărașului se desenează pe cerul albastru, iar la poale, o minunăție de flori și de arbuști. Aici se înalţă și un hotel superb construit din lemn galben ca mierea, cu camere confortabile amenajate modern și cu o bucătărie care servește sute de bunătăți. Icre de crap asortate cu boabe galbene de icre de păstrăvi, o zacuscă gustoasă, o țuică pe cinste și, bineînțeles, păstrăvul care doar cu un ceas înainte se bălăcea în bazin. Tot ce se servește este produs în propria gospodărie, începând cu laptele și smântâna și continuând cu friptura de purcel din ogradă sau de viţeluş din cireada locului. Să spun drept, n-am mai întâlnit la noi o așa frumusețe. Suntem clienți vechi ai acestui mic paradis, căci ne este în drum plecând spre capitala europeană culturală Sibiu. Abia ce a deschis ochii avizi de succes, Teatrul „Stela Popescu” a fost invitat să joace, la 22 septembrie, la Festivalul Teatrelor Lirice. Trupa noastră, condusă de doamna Smaranda Oţeanu Bunea, fiind formată din oameni tineri, nu se sperie de nimic. O pornim la drum cu entuziasm și ne bucurăm de tot ce întâlnim în cale. Am jucat la Sala Thalia, sediul Filarmonicii, care are peste 400 de locuri, este elegantă și dotată modern. Clădirea este o îmbinare de zid alb de cetate puternică și anumite compartimente refăcute din vechiul zid al orașului. Plină ochi, sala ne-a așteptat cu un public fierbinte și ne-a răsplătit cu aplauze furtunoase. Spectacolul „Aladin” i-a făcut pe copii fericiți. Pe noi, de asemenea, căci nu știți ce plăcere este să-i privești pe cei mici, care râd cu gurița până la urechi, participă la acțiune, își dau cu părerea cu voce tare și sunt gata oricând să ni se alăture pe scenă. Ne-am întors acasă după două zile de turneu fără să simțim nicio oboseală.
„A venit toamna,
Acoperă-mi inima cu ceva,
Cu umbra unui copac
Sau mai bine cu umbra ta”
Read more: La revedere, mare!
Vă spuneam în numărul trecut cum m-am îndrăgostit eu de film și de arta actorului, care m-au convins să dau până la urmă la Institutul de Teatru. Sigur, am încercat întâi la cinematografie, dar am căzut cu brio la examen și m-am orientat spre teatru. Aici mi-a ieșit și am încheiat patru ani cu notă maximă. E drept că m-am întrebat tot timpul de ce n-oi fi intrat la film… Și mi-am răspuns singură. Venisem din provincie destul de simplă, timorată de bustul meu dezvoltat, cu părul vâlvoi, vorba mamei: „Parcă ești smulsă de gâşte”. Sigur nu mă puteam compara cu domnișoarele din București, cu „stare” și cu educația filmelor americane. Dintre acele câteva domnișoare care au reușit, una singură a făcut carieră, și aceea fără prea mare performanță. Eu, în sfârșit, am fost fericită pentru că îmi plăcea teatrul, seară de seară dădeam spectacole, și astfel mă inițiam în arta actorului. În același timp se dezvolta vertiginos şi cinematografia românească. Colegi de-ai noștri de la clasa de regie începuseră să lucreze, iar rezultatele erau meritorii. Apăruse Sergiu Nicolaescu, care a și luat un premiu internațional, era Liviu Ciulei, apoi Pintilie, Saizescu, Francisc Munteanu, o întreagă galerie de tineri talentați și ambițioși să-și înscrie numele pe ecrane. Unul dintre primele filme realizate de Victor Iliu se cheamă „Moara cu noroc”. Eroul principal a fost jucat de Geo Barton, actor din vechea generație a Teatrului Național, un bărbat de o frumusețe rară și un talent autentic. Același film o lansa pe Ioana Bulcă, o frumusețe a generației noastre. A mai jucat în el și Constantin Codrescu, un actor de o sensibilitate excepțională. Se afirmau Olga Tudorache, Irina Petrescu, Tatiana Iekel, iar dintre bărbați, chiar mai mulți la număr, devin vedete Emanuel Petruţ, Mircea Albulescu, Octavian Cotescu, Sebastian Papaiani, ca să nu mai vorbim despre minunatul Toma Caragiu. Țărișoara noastră a fost foarte bogată, de la aur la sare, dar mai ales aici s-au născut oameni de talent și minți strălucite. Foarte repede, filmul românesc și-a demonstrat valoarea. Eu am jucat în 30 de filme, dar, din păcate, n-am avut norocul unor roluri prea mari. Dar sunt fericită că am trăit alături de cei mai mari artiști ai României, care pot concura oricând cu cei mai mari actori ai lumii.
Cea mai mare plăcere a mea de când mă știu este cinematograful. Cum am avut voie să plec singură la școală, am profitat de ocazie să mă duc la film. Aveam cred 10 ani, și pe atunci, dacă plăteai o intrare, puteai rămâne în continuare la cele trei reprezentații consecutive. Obiceiul de a vedea un film de două-trei ori mi-a rămas, și nu e o prostie, pentru că, dacă ești cu adevărat pasionat, urmărești imaginea, apoi citești dialogul și te bucuri de acțiune. Abia după aceea realizezi exact filmul. Uite așa m-am îndrăgostit de marii artiști ai anilor ’45-’60 și apoi, încet, încet, am înțeles tainele filmului. Am să vă fac o mărturisire (poate datorită vârstei mele fragede): n-am priceput de ce Greta Garbo era socotită cea mai frumoasă artistă din lume. Eu am preferat-o pe Bette Davis (foto 1), care era fantastic de expresivă. Nu m-am îndrăgostit de Charles Boyer, bărbatul adorat de femeile vremii, dar am vibrat de emoție la apariția pe ecran a lui Robert Taylor. Uite așa, pe parcursul anilor, am cunoscut marile valori ale filmului din lumea întreagă și am învățat că filmul nu este doar un divertisment, ci un mijloc de informare, o școală a vieții și a sufletului omenesc. Din cauza situației din țara noastră la vremea respectivă, cunoștințele mele în acest domeniu se datorează filmului francez, cu actori precum Michèle Morgan, Brigitte Bardot, Simone Signoret. Eroii impresionanți erau Jean Gabin, Alain Delon sau Jean Paul Belmondo. Dar cum timpul nu stă pe loc, după o vreme a venit și rândul filmului american să ne cucerească. Și a făcut-o definitiv! Cu un ritm fantastic, o avalanșă de efecte tehnice și mijloace care l-au plasat în fruntea preferințelor publicului. Sigur că în acest mare torent de producții sunt și multe filme de umplutură, cu subiecte facile, dar întotdeauna realizate tehnic fantastic. Dar, Doamne, câte filme extraordinare ne-au oferit creatorii lumii și lumea filmului de la Hollywood! Ați vizionat „Vânătorul de cerbi”? Acolo i-am văzut prima oară pe Robert de Niro și pe minunata Meryl Streep. L-ați urmărit cu atenție pe Jack Nicholson (foto 2), cu transformările sale fenomenale de la un personaj la altul, sau pe fermecătorul Antonio Banderas (foto 3)? Nu e de mirare că am rămas îndrăgostită de film toată viața și am urmat această profesie. Urmăriți programele de film, veți fi fericiți!
Copiii mei, căci așa îmi place să le spun, nepoata mea, Buru, și soțul său, Daniel, au venit din Germania în vacanță pe litoralul românesc. Marea mea surpriză însă a fost că preocuparea lor principală era să-l boteze pe Damian, fiul lor, la bisericuța din satul 2 Mai. Spun surpriză, pentru că noua generație nu prea mai este aplecată spre învățăturile religiei sau poate, dacă o face, este cu un fast dincolo de solemnitatea evenimentului. Bisericuța noastră mică din 2 Mai este foarte frumoasă. Are pereții pictați pe dinăuntru și pe dinafară cu figuri de sfinți cu fețe solemne, cu o umbră de pictură El Greco ce le dă măreție. Preotul Sorin Cârlan, tânăr, blând și zâmbitor, ne-a ținut o slujbă frumoasă și s-a dovedit un mare iubitor de copii după gestul tandru cu care l-a scufundat pe Vasile Damian Maximilian, micuțul nostru de 2 luni și 10 zile, în cazanul împodobit cu panglici colorate. Parcă și el, fascinat de glasul părintelui, a plâns foarte puțin. Dar nici nu avea timp, căci ochișorii săi priveau fascinați picturile de pe pereții bisericii. Cei doi nași, Smaranda și Zori, erau emoționați, îl mângâiau pe micul erou, și iată cum în casa noastră a poposit noul creștin. Este impresionant momentul când se rostește la sosirea acasă: „Mi-ai dat un păgân și ți-am adus un creștin”. În sufletele noastre s-a așternut un soi de liniște, de bucurie, de pace și de încredere. După slujbă ne-am întâlnit în curte câțiva prieteni și ne-am înveselit cu șampanie și vin de Pietroasele, alături de un grătar pregătit cu măiestrie de Daniel. Ca să vedeți cât de cuminte și de înțelegător este strănepotul meu, a dormit câteva ore în șir, nu ne-a deranjat nicio clipă, ca să ne bucurăm de acest eveniment, prilej de întâlnire între prietenii cei mai buni. Unde mai pui că și nașa și nașul sunt pregătiți deja să poarte în brațe un moștenitor. Exemplul face minuni, prietenia este sfântă, căci fără prieteni viața este mai săracă și mai tristă. Noi credem în anii ce vin, în fericirea familiei noastre în care domnește armonia: soacra își adoră nora, soacra mică, ginerele, iar eu, ca o străbunică fericită, mă gândesc la viitorul lor. Dacă o mai veni și o fetiță…!
La români, din vechime se spune că acela care pleacă dintre noi trage cu piciorul. Dacă e adevărat, e foarte trist, căci așa cum viața ți-o trăiești după propriile legi, și finalul ai avea dreptul să-l hotărăști simplu. Vorbesc ca să mă aflu în treabă, căci de fapt nu suntem niciodată stăpâni pe ceea ce ni se întâmplă. Pe Marinuș l-am iubit din clipa în care l-am cunoscut în anii facultății: serios, destul de tăcut, dar în același timp foarte prietenos cu cei pe care i-a acceptat în preferințele sale. Succesul l-a îmbrățișat încă din anii studenției și i-a asigurat foarte repede notorietatea. Cred că am făcut parte dintre cei pe care i-a prețuit, căci la orice întâlnire mă întâmpina cu un zâmbet larg. Eram apropiați din anii începutului, cred că pentru dragostea pe care i-o purtam și o citea în ochii mei. Deși ani în şir nu ne-am văzut, căldura relației noastre a rămas aceeași. Făcea parte din acei oameni care rămân fideli sentimentelor acordate odată pentru totdeauna, ba mai mult, păstra cu strictețe hotărârile odată luate. Ne-am întâlnit în profesie când a jucat în excepționalele producții ale postului Acasă, „Regina” și „Aniela”, unde ne-am întâlnit ca parteneri direcți. Dimineața, când ne întâlneam, îmi adresa un zâmbet care spunea: „Mă bucur că te văd, vom avea astăzi o zi bună”. Era înscris de mult în galeria marilor artiști ai scenei și filmului românesc și mă mândream cu prietenia pe care mi-o purta. Am o amintire de neșters: eram în primul an de stagiatură la Brașov, iar el cu Gigi Dinică erau actori la București. Foarte adesea, când aveau o zi liberă amândoi, se urcau în tren și veneau la noi, la Brașov. Ne cantonam la Aro, pe atunci hotel cu restaurant de lux, nu prea era pe buzunarul nostru, dar chelnerii ne iubeau, ne îngăduiau să comandăm un platou mare de cartofi prăjiți stropiți cu usturoi (pe atunci, cea mai bună... friptură!) și două baterii de vin. Noaptea ne prindea plimbându-ne pe Strada Porții, strada de promenadă a orașului, apoi plecam la gară, nemaicontenind cu părerile noastre despre Teatru. Aceasta reprezintă credința și cea mai importantă preocupare a unui actor de vocație. Dorința permanentă de a descoperi tainele copleșitoare, dar dătătoare de fericire ale acestei profesii. Marinuș, nu te voi uita niciodată...
În mijloc de vacanță, Steluţo, fă-ți bagajele și întinde-o la drum! Unde? La capătul țării sau, cum spune românul, unde se agață harta în cui. Pe lângă Săveni, dacă mai ai putere, la 15 km ajungi în Ucraina. Eu nu mă sperii ușor, sunt învățată. Toată viața mea am călătorit dintr-un loc în altul ca să fiu prezentă la timp, să-mi fac meseria și să-mi câștig un trăi mai bun. Primul gând a fost cum ajung acolo? Tot trenul, săracul, e cel mai sigur și cel mai comod. Duminică, în ajun de Sfântă Mărie, peste tot în țară s-au organizat spectacole, acțiuni de premiere a oamenilor harnici, a căsătoriilor longevive, a rezultatelor excelente la locul de muncă. Despre asta era vorba și unde am fost eu. Spectacolul anunțat era mare, cu artiști care, la ora aceea de vacanță, erau împărțiți în toate colțurile țării. Eu m-am urcat în tren la Mangalia, și la 9:00 dimineața eram la Botoșani. Până în satul Stăuceni mai era o aruncătură de băț, iar manifestarea avea loc la ora 17:00. Pe un tăpșan înclinat, pe care iarba devenise un covor gros de gazon, era instalată o scenă cu toate îndemânările necesare (foto 1). În fața ei, pe o suprafață cam de 1.000 mp, erau un aranjament frumos de mese cu umbrele și o mare de spectatori veseli și fericiți. A început întâi o slujbă frumoasă ținută de trei preoți tineri. Pe urmă au fost premiate mai multe familii ale satului care împlineau mulți ani de vechime în căsnicie și se numărau printre cei mai de seamă gospodari ai comunei. Pe mese se aflau multe bunătăți, de la sarmale în foi de varză și foi de viţă, friptură de porc și de mistreț și, ca încheiere, felii mari de cozonac cu risipă de nucă. Ne-am ospătat și noi, dar cu măsură, deoarece urma un spectacol care a durat cam trei ore. Doar întunericul ne-a îndrumat spre casă. Eu m-am bucurat că m-am întâlnit cu Mirabela (foto 2), pe care n-o mai văzusem de mult timp și care încă o dată mi-a demonstrat ce minunată este. Au mai fost invitați Vasile Murariu și Vali Fătu, Bianca Sârbu, Alexandru Arșinel (foto 3), echipe de dansuri excepționale și cântăreți de muzică populară din împrejur. Seara s-a lăsat liniștită peste poiană, iar noi am mai bodogănit la hotel o vreme. A doua zi în zori ne-am așternut la un drum lung, și la 9:00 seara eram din nou la 2 Mai. Dacă eram obosită? Probabil că da, însă satisfacția că mi-am îndeplinit misiunea a depăşit prețul efortului. Doamne ajută să mai pot face astfel de escapade!
Sinceră să fiu, am sperat că voi avea două luni de liniște în vacanță. Nu m-a deranjat însă faptul că a apărut o invitație la Teatrul „Stela Popescu” pentru a susține spectacolul „Stela și prietenii ei” pe o barjă pentru manifestări artistice ce se află în golful Mangalia. Dar cum se întâmplă adesea la noi, organizatorii respectivi s-au dovedit incapabili. În ultima clipă ne-au anunțat că nu poate avea loc selecția programată pentru festivalul de tineret. De ce? Nu ni s-a explicat. Dar pe noi nu ne sperie nimic. Ne-am orientat repede, și miercuri am prezentat spectacolul nostru la tabăra olimpicilor de la Comorova. Mai bine! Ne-am întâlnit aici cu 300 de copii excepționali, aleși dintre cei mai dotați copii din țară. Tabăra extraordinară, aflată în păduricea de la Neptun, a fost construită în urmă cu mai mulți ani. Acum a fost reamenajată, are un personal deosebit care menține ordinea, curățenia și renovările necesare. Terenuri de tenis, de fotbal, o piscină mare, căsuțe încăpătoare dotate cu tot ce trebuie, zonă de luat masa, aerisite, acoperite, unde copiii își pot petrece două săptămâni de vacanță. Spectacolul nostru s-a bucurat de un succes fantastic, așa cum ne-am bucurat și noi, căci avem un spectacol cu muzică clasică și dansuri acrobatice de performanță. Aprecierea acelor copii eminenți ne-a demonstrat că efortul nostru pentru un repertoriu de calitate merită să fie făcut. După spectacol am stat de vorbă cu copiii despre teatru, despre dorința unora de a deveni actori și la ce se pot aștepta în viitor. A fost o seară frumoasă. A doua zi, joi, ne-au chemat la Mangalia. Noi, disciplinați cum suntem, la ora 17:00 am fost prezenţi pe barjă, iar publicul, la ora 18:00, a început să ocupe locurile pe bănci. Organizatorii evenimentului însă n-au venit. La ora 20:00 ne-am instalat sonorizarea noastră proprie și am dat drumul la spectacol. Luminile însă, ioc! Noi am jucat însă cu aceeași dragoste, pentru că publicul nu trebuia să fie dezamăgit. La ora 21:00 ne-a cuprins întunericul. Asta nu-i nimic, dar aici erau prezenți și zeci de copii programați la festivalul de tineret și care așteptau să concureze. Au plecat triști la hotelul pe care părinții l-au plătit din banii proprii. Nu știu ce a fost la mijloc, prostie, escrocherie sau concurență neloială.
