Cred că v-am mai spus, dar, repet, prietenia dintre doi oameni se naște chiar nu știm de unde și cum. Ceva dinăuntrul nostru capătă încredere și apoi drag de o altă ființă care-ți devine necesară chiar dacă la un moment dat distanța care vă desparte este uriașă. Marcela este prietena mea (foto 1) de mulți, mulți ani. Născută la Giurgiu, într-o familie de oameni cumsecade, cu șase fete și un singur băiat. Tatăl, de fapt, și-a dorit un băiat, dar nu i-a reușit decât după a șasea fată.
Miercuri, 31 mai, a fost pentru mine o mare sărbătoare. Majoritatea dintre dumneavoastră știţi că eu am făcut liceul şi apoi, după facultate, am jucat trei ani la Braşov. Oraş frumos, stabil, bogat, cu licee, facultăţi şi teatre, cu o viaţă culturală densă. Aici am terminat Liceul „Principesa Elena”, instituție de tradiție, cu profesori valoroşi. La Braşov am citit toată Biblioteca Centrală, aici mi-am format caracterul, aici m-am îndrăgostit de teatru. Eram un copil sărac, venit de pe meleaguri basarabene, dar nu m-a speriat niciodată foamea, căci aveam o mamă puternică şi care m-a învăţat să nu privesc decât partea frumoasă a vieţii. Ei bine, miercuri, 31 mai, am avut o zi de sărbătoare. Primăria oraşului Braşov mi-a înmânat Diploma de „Cetăţean de Onoare al orașului Braşov”, în semn de recunoaştere pentru întreaga activitate. Ce poate fi mai frumos?
A trecut un an de când s-a născut Teatrul „Stela Popescu” şi n-am stat o clipă degeaba. Premieră după premieră: Alecsandri, Caragiale, „Lampa lui Aladin”, muzică populară şi clasică, baie de muzică şi dans, toate aplaudate de mii de copii în Sala Mare a Palatului Copiilor. Acum, la sfârşit de stagiune, o încununare strălucită: prima ediţie a „Festivalului internaţional de folclor pentru copii”. Numai doamna Smaranda Oţeanu-Bunea putea să facă acest miracol. Cu această preocupare suntem introduşi în cercul susţinut de UNESCO, de 300 de festivaluri internaţionale. Şapte ţări, 12 formaţii, 300 de copii, un vârtej ameţitor de dansuri, cântece şi costume. Aş începe cu bulgarii (foto 1), care au fost excepţionali, frumoşi, cu o energie debordantă. Italienii, eleganţi, romantici, fermecători. Indienii (foto 3) au venit cu un ansamblu foarte mare, cu costume fenomenale, voaluri de mătase bătute cu aur şi fete frumoase, extrem de feminine.
Nu ştiu exact de unde, dar mi-a mers vestea că nu iubesc câinii. Într-o zi, trecând pe stradă, m-am dat la o parte pe trotuarul îngust ca să-i fac loc unei doamne să înainteze cu un câine mare. Doamna respectivă a rămas uimită: „Știam că nu vă plac câinii”, îmi spune dânsa. Am vrut să-i răspund că bunacuviinţă nu ţine de dragostea pentru animale, dar m-am stăpânit. Mai apoi însă am stat pe gânduri, căci voiam să descopăr de unde până unde mi-a venit această neplăcută catalogare. În general, îmi place să cercetez întâmplările neplăcute din viaţa mea, ca să le descopăr motivul. Acum ştiu. Am trăit perioada aceea îngrozitoare când haitele de câini hălăduiau flămânde prin Bucureşti, şi nenumărate au fost cazurile când au murit oameni atacaţi de câini.
Mai stau pe acasă şi scotocesc prin amintiri, căutând şi bune, şi rele, şi constat de câte bucurii am avut parte. Una dintre ele a fost întâlnirea de-a lungul anilor cu oameni de elită, cu artişti deosebiţi, care au uimit o lume întreagă cu harul lor. Plecările în străinătate şi spectacolele venite în vizită la noi au fost un prilej de a cunoaşte, de a admira şi, în ultimă instanţă, de a învăţa de la asemenea artişti. În 1967 am cunoscut-o la Braşov pe Rika Zarai (foto 1), o cântăreaţă de marcă, o femeie frumoasă, cu personalitate puternică, glas profund şi senzual, care juca publicul pe degete.
Deși sunt foarte ocupată, Doamne ajută!, mă mai opresc uneori să privesc la „Gala umorului”. Amintirile îmi invadează inima și mintea și retrăiesc clipe minunate. Fiecare dintre cei care apar pe ecran mi-a fost coleg. Îi admiram, îi prețuiam. Pe majoritatea îi cunoșteam foarte bine, pentru că pe noi, actorii, munca ne face să ne împrietenim. E necesar să comunici cu partenerii ca să poți crea atmosfera unei scene, altfel nu poți ajunge la emoția unui act artistic. Poate unii nu-ți devin dragi, din vina ta sau a lor, dar important este să realizezi scena, momentul, râsul sau plânsul, să impresionezi spectatorul.
După destinderea de 1 Mai am avut şi eu curajul să mă duc la căsuţa de la mare, s-o admir cum se uită la soare. Am evitat aglomeraţia celor trei zile de weekend, când toată suflarea tânără din România visează să „muşte” din libertate fără măsură, uitând de rezultatele acestui gest. Sigur, „bătaia peştelui” a fost la Mamaia, dar mai vârtos la Vama Veche. Numele Vama Veche îmi aminteşte de anii când aici te întâlneai cu cei mai interesanţi intelectuali ai României, care nu mai voiau să se umilească cerând o cameră la Mamaia sau la Eforie şi gustau din frumuseţea primitivă a satului de lipoveni de pe malul mării. Nisipul auriu se întindea pe suprafeţe mari, se făcea nudism, şi adesea puteai observa un domn nud sărutând mâna unei doamne fără sutien, neîncercând măcar să o privească de aproape. Se bea vodcă adevărată, de obicei rusească, mai curată decât ororile ce ni se oferă azi cu etichete snoabe, false. Azi, nuditatea nu mai impresionează pe nimeni, şi eticheta a fost aruncată la gunoi. Satul 2 Mai şi-a păstrat şi anul acesta ţinuta.
Ce magică chimie leagă o fiinţă omenească de o alta pentru totdeauna? Găsim în jurul nostru oameni pe care îi numim prieteni, pe care îi întrebăm de sănătate, despre ce se petrece în familiile lor, dar îi uităm imediat ce ne despărţim de ei. Ați făcut-o, probabil, din politeţe, fără un interes real. Dar sunt alţii pe care îi păstrăm în suflet pentru totdeauna, chiar dacă ne despart de ei mii de kilometri şi ne vedem cu ei „din an în Paşte”, cum spune românul. Prietena mea Veronica a plecat din ţară de mult de tot, cu un copil de 6 ani de mână, părăsindu-şi mama înlăcrimată. A plecat nevoită de viaţa îngrădită de legi în vremea aceea şi, după ce a poposit un timp în Israel, apoi în Germania, s-a stabilit definitiv la New York. Întâi ne-am întâlnit la Tel Aviv, după doi ani, şi ne-am plimbat ore în şir, împărtăşindu-ne amintirile. Apoi ne-am întâlnit după mai mulţi ani în America. Micul meu Ionuţ era deja student, şi actriţa Veronica Strugaru, fără să uite o clipă de teatru, de radio, de televiziune, lucra orice să-şi ţină odorul la facultate. Eminent, Ionuţ va ajunge în curând un cunoscut neurochirurg la New York. Parcă ne-am fi despărţit doar de două zile, nu de 20 de ani. Veronica a făcut imediat pe ghidul şi aşa am cunoscut oraşul-minune, de la Statuia Libertăţii la Broadway, căminul teatrelor. Era lumea pe care o visasem amândouă de copile. Din clipa în care, în 1989, graniţele s-au deschis, Veronica şi Ionuţ ne-au vizitat foarte des, an de an, nu numai de dorul meu, ci de dorul ţărişoarei lor, România, pe care n-au încetat s-o iubească. Mămăiţa - bunica - a plecat dintre noi, dar mormântul său este un loc sfânt, unde ei vin să aprindă lumânări, cu braţe de flori. Ionuţ între timp s-a însurat cu o fată frumoasă, iar eu am fost invitat de onoare la nunta lor, la New York. Repede au făcut doi copii superbi, pe care au ţinut cu tot dinadinsul să-i boteze în România. Viaţa noastră s-a împletit în ani şi chiar nu mai ştiu dacă Veronica nu-mi este soră şi Ionuţ nepot. Îi iubesc pentru totdeauna!
A venit şi la mine Iepuraşul. Frumoasă tradiţie, încărcată de dragoste. Mie, el mi-a adus o mare bucurie: pe strănepotul meu de 10 luni, Damian, venit cu avionul din Germania. N-aş fi crezut, eu, care n-am născut, că pot să simt o asemenea fericire. Cu ochii larg deschişi, curioşi, mogâldeaţa m-a cercetat îndelung şi apoi mi-a zâmbit. Mi s-a umplut inima de dragoste şi am stat să-l privesc şi eu cum merge printre noi ca un titirez, desigur, încă în patru lăbuţe, şi cum se opreşte brusc să ne arate ce viteaz este el. Ce-o fi în căpşorul lui când ne vede pe toţi, căci ne-am adunat toată familia, urmărindu-l râzând, făcându-i semne, încurajându-l şi aplaudându-l? Orice ar gândi, nu poate să nu constate dragostea imensă care-l înconjoară. Am înţeles şi eu devotamentul şi tandreţea, uneori exagerate, ale bunicilor, care sunt mai îngăduitori cu nepoţii şi dispuşi oricând la sacrificii. M-am bucurat şi mai mult când am văzut cum ambii părinţi sunt grijulii şi nu-l pierd din ochi nicio clipă. Nu-i de mirare, având în faţă o asemenea minune. Încă o dată mi-am amintit cu câtă indiferenţă unii oameni îşi tratează copiii. Cât de crud poţi să fii ca să faci să sufere puiul acela de om, care nu înţelege încă lumea din jur? De ce vrei să-ţi verşi ura şi neputinţa peste frageda fiinţă care te priveşte cu ochi înlăcrimaţi? Îi detest pe cei care nu ocrotesc copiii. Venirea lui Damian şi a copiilor noştri, Daniel şi Buru, mi-a făcut sărbătoarea Paştelui mai frumoasă. Desigur, îi văd mai rar, căci ei locuiesc în Germania, şi atunci revederea a fost cu adevărat minunată. Familia îţi dă puterea să trăieşti, să crezi în viitor şi să-ţi doreşti să-i faci pe cei din jur fericiţi. Armonia în familie cred că este chezăşia succesului în viaţă.
La sărbători, dintotdeauna se fac daruri. Părinţi către copii, prieteni către prieteni, prilej de bucurii. Anul acesta, Teatrul „Stela Popescu” a pregătit un dar aparte pentru copiii bucureştenilor: spectacolul „Domnul Goe”, după schiţa lui I.L. Caragiale. De la începutul naşterii noastre ca instituţie, am înscris prioritar în program educaţia tinerilor în spiritul calităţii, al cunoaşterii valorilor adevărate culturale ale neamului românesc. Am început cu „Chiriţa” lui Alecsandri, am continuat cu Caragiale şi mergem mai departe cu producţii muzicale după cei mai mari muzicieni ai lumii. Darul nostru de Paşte către micii consumatori de teatru muzical este „Domnul Goe”. Îmbinarea dintre text şi muzică, semnată de Roman Vlad, a fost asigurată de regizorul Dan Tudor, cunoscut ca unul dintre cei mai preţuiţi ai momentului. Dansurile splendide executate de echipa noastră de balet, alcătuită din absolvenţi ai Școlii de balet, sunt create de coregraful Ştefan Soare. Costumele au fost asigurate de doamna Viorica Petrovici şi de Liza Panait. Iată deci un spectacol de clasă pentru cei care ne vizitează la Palatul Copiilor în Săptămâna Paştelui. Într-o lume în care poluarea sonoră se rostogoleşte peste noi şi de pe stradă, şi din ecranul televizoarelor, prezenţa copiilor în sălile de teatru este o adevărată binefacere. În încheierea reprezentaţiei, ne-am prezentat în versuri crezul nostru artistic:
Câţi ani sunt de când am jucat prima oară la Paris? E uşor de socotit: 1965-2017. Peste două luni, exact 52 de ani. De atunci şi până acum am fost de mai multe ori în oraşul-vedetă al Europei, cu sau fără treabă, şi de fiecare dată am trecut să văd Sala Olympia, cea în care ne-am produs o trupă de peste 40 de oameni, a Teatrului „Constantin Tănase”.