Când ninge, e o frumuseţe! Gerul păstrează zăpada albă strălucitoare şi, dacă nu bate vântul prea tare, e chiar ca în poveste. Pe trotuar nu se poate circula, iar maşinile par căpiţe înalte de fân cu căciulă albă. E adevărat că. dacă trebuie să mergi zilnic la serviciu. îţi piere romantismul şi tragi câte-o vorbă grea împotriva celor care trebuiau să ne cureţe drumurile la vreme. Dar să nu îl mâniem pe Dumnezeu. Mai trebuie să ne bucurăm şi de iarnă. În ultimii ani, cam cinci, nu am avut de ce să ne plângem, căci ningea o noapte, şi a doua zi soarele transforma raiul alb într-o mocirlă dezgustătoare care ne făcea viaţa antipatică. În amintirile mele de acum 40 de ani, iarna era chiar iarnă. Începea în noiembrie şi se mai topea zăpada la sfârşit de februarie. Nu simţeam frigul şi ne bucuram de zăpada pufoasă, de săniuţe, de patine, de schiuri. Pentru că eram mai tineri, nu ne speria frigul, deşi nici încălţări mai bune nu aveam şi nici atâtea căciuliţe şi fulare. În anii ’53-’54 eram la Braşov şi sus, în Poiană, se desfăşurau Jocurile de Iarnă - Olimpiada Tineretului. Chiuleam de la şcoală şi din zori urcam pe curmătură (un drum mai scurt, dar abrupt) spre culmile Poienii ca să asistăm la întrecerile fantastice de schi, de patinaj, de bob. Nu ştiam de foame, nu ştiam de sete şi nici de frigul care ne învineţea urechile. La întoarcerea acasă ne aşezam cu fundul pe serviete şi ne dădeam drumul la vale pe pârtia de slalom. Servieta mea era vânătă, căci o vopsise mama cu cerneală albastră, şi când coboram rămânea în urmă o dungă întunecată. A trebuit s-o aruncăm până la urmă, şi uite aşa m-am ales eu cu o servietă nouă. Biata mama! Din toată sărăcia unui salariu de învăţătoare îmi tricota noaptea un pulover cu gât răsucit, un şal gros şi o căciuliţă cu urechi sau îmi dubla un paltonaş cu vatelină, tot de ea cusut. Într-un an a crescut iepuri şi mi-a făcut un paltonaş de blană. Pe una dintre mâneci s-a nimerit o codiţă. Mă trăgeau băieţii de codiţa simpatică, râzând, şi repede s-a ales praful de paltonaşul meu. Nu conta! Mie viaţa mi se părea frumoasă. Sfânta copilărie - lipsită de griji!
Am avut un sfârşit de an absolut fabulos. Că a fost Crăciunul nu-i mare lucru, că am avut Revelionul este firesc, dar nu uitaţi că tot în această perioadă am împlinit 81 de ani. E şi greu, dar şi uşor dacă te obişnuieşti din timp cu gândul. V-am povestit că am plecat pe 20 decembrie la Nürnberg ca să-mi văd strănepotul. Am ajuns noaptea târziu şi, a doua zi, surpriză! Cuscra mea, Doina, o fată de aur, mi-a organizat sărbătoarea de 21 decembrie. S-au strâns douăzeci de persoane, în majoritate prieteni de-ai noştri, că de mulţi ani, până şi în Germania, am mulţi fani. Petrecerea a avut loc la un restaurant mexican condus de o româncă, o fată harnică din Mediaş, care, după multe neajunsuri, s-a stabilit la Nürnberg şi a reuşit să-şi găsească norocul prin muncă şi curaj. A fost o seară minunată, am mâncat specialităţi mexicane cu vestita fasole neagră, dar şi cu multe fructe de mare, care mie, personal, îmi plac foarte mult. Am râs, m-am distrat şi am încheiat petrecerea cu glume picante şi tequila dulce. Acum, când îmi amintesc seara aceea alături de hărnicuţa medieşeancă, îmi dau seama ce noroc am avut în viaţă să pot să văd locuri frumoase, să cunosc oameni deosebiţi şi să mă bucur de stima lor. În ultimă instanţă, aplauzele sunt doar un semn de apreciere imediată, dar ceea ce rămâne în sufletele oamenilor peste ani este adevărata noastră avere sufletească. Sunt fericită că viaţa mi-a oferit şansa de a intra în inima oamenilor, de a le dărui bucurie, iar eu, la rândul meu, să primesc atâta recunoştinţă. Mă rog la Bunul Dumnezeu să-mi dea zile şi putere să ajut oamenii să fie fericiţi. Teatrul este o şcoală şi un medicament, iar eu, slujitorul lui, aş vrea să fiu oamenilor de folos.
Este cu adevărat un sentiment extraordinar. Nu l-am cunoscut, căci am fost o mamă dăruită din dragoste, și vă asigur că starea este cu totul alta. Am adoptat-o pe fiica mea la 17 ani - om în toată firea, iar atunci când la rândul său a născut eram atât de ocupată, că bietul copil - Burulețul nostru - nu s-a bucurat prea mult de prezența mea. Nici măcar bunică adevărată nu am fost. Asta nu înseamnă că nu le-am iubit și nu le-am ajutat cum trebuie. Din fericire, a venit vremea când și Buru, la rândul său, a devenit mamă, iar eu... străbunică! Ei bine, chiar este o stare cu totul aparte! Mica ființă care te privește cu ochi curioși, parcă dorind să te cunoască și să te înțeleagă, îți răscolește sufletul, îți trezește o iubire aparte, o dorință de a o strânge în brațe și de a o ocroti pentru totdeauna. Cei doi părinți, Buru și Daniel, sunt minunați și fericiți. Am fost în Germania să-i văd și, bine-nțeles, să admir minunea, căci un copil la 6 luni este o adevărată minune. De unde știe o mamă, cum ghicește ea nevoile micii vietăți, ca la cel mai mic scâncet să-l strângă la piept, să-i dea lăpticul pe care-l dorește sau cine știe ce altă nevoie? Am toată admirația pentru părinții care au devenit Buri și Daniel. Amândoi se dedică total noului „stăpân” care le face viața fericită. Am avut o săptămână frumoasă, bucurându-mă de această imagine fără să-mi doresc altceva. M-am întors acasă cu sufletul împăcat că familia mea are un urmaș ce va avea un viitor minunat. Am „furat-o” și pe cuscra mea câteva zile și am adus-o la București ca să-i schimb peisajul, căci altfel nu mai contenește să-l admire pe micul Damian. Poate o cură de teatru i-ar prinde bine...
Am fost în Moldova. Aş spune în Moldova mea, căci amintirea ei nu m-a părăsit, deşi eu am părăsit-o în 1942, în refugiu în România. La ora aceea, tata era în Siberia de doi ani şi întoarcerea ruşilor cu războiul peste Basarabia ar fi fost pentru noi moartea sau surghiunul. Unde? Cine mai ştia unde era tata... De altfel, nici n-am ştiut nimic de el 18 ani. Altădată am să vă povestesc necazurile acestei perioade în care pe obrazul basarabenilor rămaşi au curs lacrimi fierbinţi. După Revoluţie am fost în câteva turnee la Chişinău cu mare succes şi m-am întâlnit cu cele câteva rude care mi-au mai rămas, dar, de data aceasta, lucrurile au decurs cu totul altfel. Am primit o invitaţie din partea TV Moldova, printr-o superbă domnişoară Marina Afanas, de a face o întâlnire cu publicul din Chişinău, care a avut loc la Teatrul Satiric „Ion Luca Caragiale”. Nu era un spectacol, ci o ocazie de a ne cunoaşte, de a răspunde la întrebările curioase ale publicului despre viaţa unui actor, mai ales dacă acesta este basarabean şi a primit şi onoarea de a fi socotit Artist al Poporului din Moldova. E o deosebire între a juca un rol sau a susţine o întâlnire faţă în faţă cu publicul. Aveam în sală 450 de oameni curioşi. Până la urmă, secretul este sinceritatea. Alături de mine, pe scena unde erau doar două fotolii, era directorul teatrului, domnul Alexandru Grecu (foto 1), pe post de mediator. Cine este Alexandru Grecu? Este fondatorul acestui teatru care împlineşte 25 de ani, deţine o clădire nouă construită din străduinţa sa şi a unei trupe de actori cu un repertoriu vast şi nenumărate premii internaţionale. Au lăsat urme de excelenţă în toate colţurile lumii şi continuă să viseze la o viaţă culturală care să unească cele două maluri ale Prutului. Am stat de vorbă cu oamenii două ore (foto 2), am răspuns la zeci de întrebări despre viaţă, teatru, succes, despre amintirile amare ale copilăriei, când nici nu visam să am un pom de Crăciun sau o stea împodobită ca să pot colinda. Toate jucăriile noastre erau din hârtie creponată colorată. Azi, copiii au alte pretenţii. Am încheiat discuţiile cu un mic show, spre deliciul ascultătorilor, care m-au aplaudat fericiţi. Le-am urat „La mulţi ani!”, „Crăciun fericit!” şi am promis că voi susţine proiectul domnului Grecu, de a crea o reală schimbare de artă teatrală între cele două lumi de visuri româneşti.
Era în ajun de 1 Decembrie şi a picat pe neaşteptate o invitaţie pentru un spectacol la Londra. Am presupus că e vorba despre sărbătoarea noastră naţională. Surpriză la aterizare! La scara avionului ne aştepta un tânăr simpatic care vorbea moldoveneşte. Întreb curioasă: „De unde eşti?”. „Din Suceava”, zâmbește el. Și ne-am şi împrietenit. După un drum de o oră cu mașina, a parcat în curtea unei clădiri mari pe care scria „Restaurantul Cristal”. Să vă spun sincer, nici mie, nici lui Arşinel nu ne prea tihneşte să jucăm la restaurante, dar cum să mai dai înapoi? Am luat masa de prânz cu miel la ceaun şi cu mămăliguţă aurie alături cu castraveciori muraţi. Apoi, câteva ore de odihnă. Programul începea după ora 8:00 seara, iar Londra putea să ne aştepte până a doua zi, că o mai văzusem de vreo trei ori. Ne-am adunat din nou la restaurantul mare şi elegant, unde ne aştepta o echipă de tineri care, de la patron până la ultimul bucătar, păreau aduşi din sala de fitness. Sportivi cu siguranţă, toţi supli, frumoşi, amabili şi numai zâmbet. Spectacolul a decurs în cele mai bune condiţii: staţie performantă, lumini adecvate, iar publicul, o minune. Programul nostru se adresează unui public elevat, la curent cu problemele de actualitate ale ţării, în general cu mult umor. Nu că mă laud, dar a fost un succes fulminant. Ni s-a demonstrat încă o dată că niciunul dintre cei 50 de ani de muncă pe ogorul divertismentului românesc nu a fost în zadar. Ne-au considerat idolii lor, pentru că le-am bucurat sufletul atâta vreme. Aplauzele lor sunt o dovadă de recunoştinţă care ne face fericiţi. Am adormit pe la 3:00 noaptea, rupţi de oboseală, dar cu inima plină de bucurie. A doua zi am făcut turul oraşului cu celebrele sale poduri (ştiaţi că Big Ben-ul este numele clopotului mare şi nu al turnului?), am revăzut catedrala uriaşă cu creneluri gotice unde au fost încoronate cele două mari regine ale Angliei, Victoria şi Elisabeta. Am revăzut Catedrala Sf. Paul, unde a avut loc nunta Prinţului Charles cu frumoasa Diana, strălucitor de albă şi europeană, şi am aflat că uriașa cupolă este o copie perfectă a celei de la Vatican. Londra este un oraş curat, era şi o zi inundată de un soare uriaş, dar ca orice capitală a lumii, cu un trafic înspăimântător. Ne-am simţit bine, şi seara am plecat cu avionul spre Bucureşti. A doua zi, la ora 10:00, aveam spectacol, dar nu mi-am mai amintit de oboseală.
Într-o bună zi, după ce abia terminasem un spectacol şi începeam o lectură la „Chiriţa” lui Alecsandri, a sunat telefonul. Am ridicat receptorul nu prea bucuroasă, dar nu ştiu ce din tonul domnului care mă contacta m-a făcut să-l ascult. Apelul venea din Moreni şi mi-a amintit de timpurile foarte îndepărtate, când acest oraş era înscris în agenda tuturor impresarilor şi, inevitabil, a artiştilor. Mi-am amintit, de asemenea, că unul dintre cei mai dragi oameni inimii mele, George Mihăiţă, s-a născut aici. L-am cunoscut când tocmai terminase Institutul de Teatru şi făcuse un succes formidabil cu filmul „Reconstituirea”. Într-o secundă mi-a venit în minte ce a însemnat oraşul Moreni pentru tinereţea mea, şi am acceptat invitaţia. Era vorba despre o întâlnire cu câteva personalităţi literare ale oraşului, cu ocazia unei lansări de carte (foto 1). Domnul Adrian Stângă (foto 2), poet şi scriitor, aducea în faţa asistenţei un volum de versuri de iubire şi, de asemenea, o carte ce consemnează fenomenele culturale din oraşul său încă din 1925. Ce căutam eu aici? În această carte figurau multe dintre spectacolele ce au avut loc la Moreni încă din vremea comunistă, care dovedesc că în această localitate mică, ce a fost marcată puternic de dezvoltarea serioasă datorată prezenţei petrolului (Moreniul este prima localitate din Europa şi a treia din lume unde a început extragerea petrolului), a existat întotdeauna o preocupare continuă pentru cultură. Nu întâmplător, la adunarea noastră au participat câţiva intelectuali de marcă ai oraşului: domnul profesor Cristian Crăciun, prof. Gheorghe Corcodeică, prof. de istorie Ion Stoica şi domnul Vali Niţă, jurist, care nu numai o dată a cochetat cu condeiul. Întâlnirea a avut loc la Biblioteca Centrală, un spaţiu invadat de mii de cărţi, şi sub atenta găzduire a doamnei profesor Daniela Călinet. Această femeie superbă întreţine cu pasiunea sa flacăra strălucitoare a spiritului din oraşul Moreni. Tot ea a înfiinţat grupul Art Canto Morena, ai cărui elevi, Antonio Pican şi Cosmina Pupezescu, ne-au oferit la final un mic recital încântător (foto 3). Am vorbit, am depănat amintiri, am aflat proiecte viitoare de la domnul viceprimar Tocan Constantin şi am aflat cu bucurie că tot complexul Club Flacăra 2, locul spectacolelor noastre, va fi complet refăcut. Am aflat că în Moreni are loc o continuă activitate scriitoricească, că mulţi artişti s-au născut la Moreni şi ţin legătura cu oraşul natal. Am plecat de acolo bucuroasă că am petrecut o zi superbă.
Am avut o săptămână foarte grea. De obicei, nu mă sperii de muncă, dar peste toate obligaţiile obişnuite, săptămâna aceasta mi-a murit un foarte bun prieten, Nicolae Licareţ (foto 1). Muzician de valoare, director artistic al Filarmonicii „George Enescu”, s-a stins după o grea suferinţă şi a lăsat în urmă o soţie îndurerată, un băiat, şi el pianist de excepţie, şi pe noi, toţi prietenii săi. S-a întâmplat tocmai acum, când se apropie Crăciunul, sărbătoarea sfântă, socotită a bucuriei, a fericirii. Ne vedeam întotdeauna la noi sau la el, petreceam bucuroşi sfârşitul unui an, când ne număram cu mândrie realizările. Ne cunoşteam copiii, pentru că ani şi ani la rând i-am urmărit crescând şi devenind oameni realizaţi. Andrei Licareţ, fiul lui Nicuşor (foto 2), de mic încă s-a aplecat asupra pianului. Datorită talentului său excepţional a urmat şcoli de specializare ca bursier în diferite oraşe ale lumii. Nicuşor Licareţ - chiar dacă nu frecventaţi Filarmonica și nu-l știți - a fost un mare artist. El a dus numele acestei ţări peste tot în lume alături de marele naist Gheorghe Zamfir (foto 3). Am fost şi eu după ei în Australia şi mi s-a povestit cum oraşul Sydney i-a primit cu panouri uriaşe care anunţau evenimentul. La vestita operă de acolo, ea însăşi operă de artă, s-a amenajat special pentru cei doi mari artişti un sistem de audiţie performant, şi succesul a fost formidabil. Peste tot unde au cântat Nicuşor şi Gheorghe au fost aplaudaţi în picioare minute în şir. Adăugaţi la aceasta cariera excepţională de organist şi pianist a domnului Nicuşor Licareţ. El a oferit spectatorilor concerte minunate şi o serie de CD-uri cu creaţii ale marilor compozitori clasici, de-ar fi să-l numim doar pe Beethoven, şi a fost unul dintre realizatorii Festivalului Internaţional „George Enescu”. S-a mai înscris o stea pe cerul albastru, plecată din pleiada marilor artişti români. Dumnezeu să-l odihnească!
Am mai fost la Madrid și nu mă satur să „respir” unul dintre cele mai frumoase orașe din lume, unde fiecare clădire îți vorbește în limbajul istoriei, cu arhitectură superbisimă ce te uimește, cu ansamblurile statuilor din marmură, peste tot fiecare colțişor vorbește despre o lume a civilizației de mult trecute, păstrată cu grijă și lăsată moștenire urmașilor săi. Am văzut pentru a nu știu câta oară arena celebră unde toreadorii se luptau cu taurii furioși, dar nimeni nu ne-a explicat de ce jocurile acestea crude, acum interzise, erau atât de iubite de spanioli. Se spune totuși că în anumite orașe din Peninsulă luptele cu tauri se practică și acum și stârnesc același entuziasm între spectatori. Nu înțeleg… Vă amintiți de atacul mișelesc de la Gara Atocha? Astăzi a devenit un loc de pelerinaj în amintirea victimelor care au sfârșit acolo. Eu am văzut gara și înainte de atac. Era o grădină imensă cu copaci și flori exotice, închisă ca o seră. Am văzut și faptul că pe băncile gării se odihneau cei fără de adăpost și aveau sentimentul că dorm în aer liber. Din păcate, printre ei erau mulți români… Am văzut din nou schimbarea gărzii la Palatul Regal și alături, Opera, sala care a adăpostit emoțiile celor mai mari artiști din lume. Am vizitat din nou Piața Puerta del Sol, și de data aceasta am aflat că sub metroul care înainte unea periferiile Madridului, purtând spre centru turiștii, astăzi a apărut un tren subteran care te poartă în 20 de minute în centrul orașului. Curat, civilizat, cu program de comunicare modern, o plăcere. Am revăzut cele două siluete celebre, Don Quijote și Sancho Panza, ce ne amintesc de poveștile celebre ale lui Cervantes. Prado, muzeul pe care nu-l poți ocoli, adăposteşte multe dintre cele mai renumite lucrări de artă ale lumii. Am fost pentru a cincea oară în Spania, și vreau să vă spun că nici acum n-am reuşit să descopăr toate minunile ei, de la Palatul Aranjuez, apoi Toledo și minunatele dovezi ale civilizației iberice.
Teatrul „Stela Popescu”, deși nu a împlinit decât un an, are trei trofee internaționale: Placheta de onoare a Asociației Europene a Festivalurilor de folclor de la Veliko Târnovo, septembrie 2016, Trofeul Romanima al Festivalului de la Nürenberg și iată, acum, la Viena, la 3 noiembrie, am primit „Grand Prie” (Marele Premiu) al Festivalului Internațional Vienna Stars pentru folclor, dans și muzică, a XIV-a ediție (foto 2). Acest festival pentru copii și tineret este sub patronatul UNESCO. În luna mai, anul viitor, vom organiza noi înșine un asemenea festival la București. Problema păstrării autenticităţii folclorului constituie pentru fiecare ţară o necesitate în vârtejul acesta de globalizare. Acum, când informația circulă cu viteza luminii, păstrarea identităţii naționale devine o problemă de prim rang. Grija noastră trebuie să fie în educația copiilor pentru a-i face să înţeleagă ce ne definește ca români, câtă frumusețe ne reprezintă muzica, dansul și poveștile neamului. La Festivalul de la Viena, anul acesta s-au prezentat Rusia, Polonia, Ucraina, Armenia și câțiva soliști singulari. Noi, ca un teatru serios ce suntem, ne-am prezentat cel mai bine. Mirarea mea a fost că Rusia, care de obicei în festivaluri se prezintă excelent, de data aceasta a fost sub nivel. Ucraina, cu o echipă de tineri moderni, a adus un mesaj de pace foarte apreciat. Să nu credeți că mă laud, dar spectacolul nostru a fost cu adevărat excepțional. Am început cu o suită de dansuri populare pline de temperament, cu două grupuri de cântăreţi cu glasuri remarcabile care, de asemenea, au impresionat prin calitatea vocilor și a pieselor interpretate și, în final, dansul „Căluşarii”. Care a ridicat juriul în picioare! Să vă spun sincer, eu am lăcrimat. Mi-am amintit cum acest dans a purtat pe tot globul numele României. Ritmul drăcesc al echipei de dansatori (foto 1) i-a uimit pe cei prezenți. Teatrul nostru are o echipă de artiști autentici cu care ne mândrim. Îi vom convinge pe copiii care ne urmăresc în spectacole că neamul acesta are un trecut valoros, că folclorul trebuie păstrat, pentru că ne definește și ne deosebește de celelalte popoare.
E clar pentru mine că, atunci când călătorești în străinătate, oricât de conștiincios ai fi, chiar și a treia sau a patra oară descoperi lucruri noi. Dumnezeu pe mine m-a ajutat să călătoresc foarte mult. Am văzut cele cinci continente și majoritatea celor mai vestite capitale. Săptămâna trecută, cu o echipă de 30 de artiști, am poposit, cu spectacolul „Ole, Spania!”, în această peninsulă însorită. Este știut faptul că Barcelona, orașul în care am aterizat, este de o rară frumuseţe. La poalele Muntelui Montserrat pornești cu telefericul până la mănăstirea vestită din vârful lui. Apoi continui pe o lungă alee străjuită de statui din marmură cu teme biblice, de unde vei vedea în depărtare marea cea mare. Am revăzut pentru a cincea oară Sagrada Familia, care încă nu și-a găsit finalizarea, dar în continuare este înconjurată de interminabile cozi de vizitatori. Pe cei care n-au fost niciodată îi sfătuiesc să meargă pe drumul creaţiilor lui Gaudi, casele frumoase, Parcul Güell, placat în faianță colorată și multe alte minuni.
Cu vârsta se schimbă relația noastră cu televiziunile, ziarele sau cu radioul. Unele solicitări le refuzi, altele le accepți ori ca să-ți promovezi o acțiune, ori din simpatie pentru cel care te solicită. Pe Iuliana Marciuc (foto 1) o cunosc de când era copil. Mama sa, o femeie superbă, atrăgea atenția tuturor și era prezentă mereu la spectacolele noastre. Iuliana cea mică era, de asemenea, una dintre spectatoarele noastre credincioase, și foarte de tânără a devenit o bună moderatoare de televiziune. Cum puteam s-o refuz?! Ne-am întâlnit la mine acasă și am sporovoit în voie. Aveam despre ce să vorbim. Mai ales că tema era Basarabia, de unde tocmai ce venise de la o emisiune. La sfârșit am privit fotografiile cu copilul său, David, și chiar mi-a făcut mare plăcere. În aceeași zi m-am întâlnit și cu doamna Fântânaru (foto 2), realizatoare a sute de emisiuni ce aduc în atenția publicului misterul și secretele marilor actori pe care voi îi iubiți. Tocmai a pregătit o emisiune despre cel care a fost Jean Constantin. Cum puteam să nu depănez câteva amintiri despre el… Talentat, dar modest, mereu inspirat și un coleg ex-tra-or-di-nar! L-am iubit pe Jean pentru talentul său ieșit din comun, dar și pentru calitățile sale de om. Pedant, elegant, în ciuda rolurilor pe care le juca, și îndatoritor cu spectatorii, chiar dacă nu întotdeauna e plăcut să te tragă cineva de mână. Curtenitor cu doamnele și generos cu colegii. Am suferit aproape fizic când s-a dus Jean... Va lipsi pentru totdeauna, nu doar în vremea vieții noastre, din peisajul filmului românesc. Calitatea emisiunilor realizate de doamna Fântânaru îl merită pe Jean Constantin. Una dintre emisiunile pe care le apreciez este și „O dată în viață”. Deci o iubesc și pe Iuliana Tudor (foto 3), care, alături de producătoarea sa, Elise Stan, a reușit să realizeze o emisiune de mare longevitate, cu un rating de invidiat. Iuliana m-a invitat de mai multe ori pe platou și chiar mi-a făcut mare plăcere. Folclorul românesc autentic, cu zeci de costume superbe, dansuri pline de ritm și cântece din toate regiunile țării, care vorbesc curat despre viață, familie, dragoste. De copil încă, eu însămi am făcut parte din echipe de dansuri, atât la școală, cât și la liceu. Doamnele mele, vă iubesc pe toate trei și vă urez succes mare în continuare!
