Tare mi-e drag de oamenii care iubesc ceea ce fac, care-și pun sufletul, dăruirea și priceperea în profesia lor, fără să aibă vreun regret. Poate și de asta există vârfuri, oameni aleși și iubiți de public și alții care trec neobservați, chiar dacă talentul le e pe măsură. Îmi place de nu mai pot noua generație a folclorului românesc, tineri plini de savoare, care au talent cât pentru 10 la un loc și care se ocupă să ducă mai departe, demni, cu autenticitate, o comoară de preț. Chiar dacă pentru mulți folclorul nu este cel mai la modă gen, mi se pare că tocmai acesta ne dă savoare, ne face unici și ne păstrează cumva cu picioarele pe pământ, fără a ne pierde cu totul originile.
Draga mea România, ce să-ți mai spun? Uneori îmi pierd vorbele și parcă nici măcar muzica mea nu te mai poate descrie sau mângâia. Ai o mulțime de nevoi, iar ei, cei mulți, jefuiesc zilnic din strălucirea ta. Te răstălmăcesc și profită, atunci când ai avea cea mai mare nevoie de alinare și de înălțare. Uneori mi se pare că și ție îți este rușine cu noi și crede-mă, tare mi-e teamă că atunci când va fi o zi a judecății, de orice fel, noi vom fi pe locurile de la coadă tocmai pentru că n-am știut cum să ne iubim țara și să luptăm pentru ea.
Mă tot gândesc la școală, la cum arată ea azi, în 2020. Recunosc că mă înspăimânt când văd ce turnură au luat lucrurile și cum această activitate esențială în dezvoltarea unui om integru a ajuns să fie minimalizată complet, trimisă în online.
Cred că a scrie despre alții, prin ochii mei, este felul în care mulțumesc eu lumii pentru că am avut șansa să fiu ce sunt și pentru că știu că, în permanență, oamenii pot evolua prin cei de lângă ei. Știu că suntem mai ceva ca un burete și absorbim din exemplul celor de lângă noi. Asta dacă avem, desigur, puțină înțelepciune.
Se trâmbițează o mulțime de păreri și de situații cu privire la ce trăim. Ne-a acaparat complet viața subiectul acesta și-am uitat cumva, ca întotdeauna, și de alte lucruri esențiale în existențele noastre.
Mi se mai întâmplă și mie, uneori, să obosesc. De tot și de toate. Mi se întâmplă să-mi piară cheful, să n-am forța necesară pentru a merge mai departe sau pur și simplu să nu mai am putere în a continua. Cred că-i omenesc și nu văd ezitările oamenilor, în general, ca momente de slăbiciune, ba dimpotrivă. Nu suntem roboți, nu suntem făcuți din oțel și avem dreptul, din când în când, să mai luăm câte-o pauză. Eu unul așa mă redescopăr și încerc, oricât ar părea de greu, să mă remontez și să văd totul dintr-o altă perspectivă, mai optimistă și mai plină de încredere.
Stau deseori și mă gândesc la toate încercările prin care ne e dat să trecem. Nu doar în lumea actuală, ci la modul general. Părinți care-și pierd copiii, oameni dragi care se duc de printre noi, nevoi, suferințe, tristeți și neîmpliniri. E un întreg de nedreptăți și parcă fiecare e venită cu scopul ei precis. Și ne apasă pe umeri, și ne simțim împovărați de trăirile noastre, dar și de necazurile celor din jurul nostru.