Cunosc o mână de oameni care nu prea știu ce înseamnă cuvântul IMPOSIBIL. Aceștia își trăiesc viața la intensitate maximă, nu renunță ușor și demonstrează că fiecare experiență este o lecție pentru mai târziu. Nici măcar soarta nu a fost prea ușoară și au avut mult de muncă, dar au arătat că se poate, că oricând o poți lua de la zero și poți construi, cu succes, un parcurs în care nu e nevoie să te întrebi de unde vine energia și puterea de a merge mai departe.
Se spune că nimic pe lumea aceasta nu este întâmplător. Cred în zicala aceasta și mai cred în faptul că anumiți oameni sunt mai presus de fire și de cuvinte, prin existență, genialitatea și spiritul înalt care le definește în totalitate parcursul.
Din ce în ce mai tare lumea e cuprinsă de nepăsare, de un soi de indiferență nocivă, care nu poate aduce decât declin și suferință, pe termen lung. Mi-e destul de greu să înțeleg cum unii oameni nu pot avea vreo urmă de empatie cu privire la felul în care ne degradăm, la mediu, la valori, la lupta pe care ar trebui să o ducem cu tot ce face cumva ceva și ne răpește din bucuriile vieții.
Scriu despre colegii mei și despre oamenii pe care îi respect și îi admir pentru că îi iubesc. O fac voluntar, pentru că mi se pare corect, pentru că trebuie să ne prețuim valorile și pentru că admirația, indiferent de cine e nutrită, trebuie exclamată! Cred că lumea a uitat să mai spună atunci când apreciază ceva, dar eu consider că aceste gânduri, despre mari personalități care mă onorează cu prietenia lor, sunt o prelungire a celui care sunt, sunt o normalitate, sunt firești în societatea în care trăim. De data aceasta vreau să vă povestesc câteva lucruri interesante despre un idol. La propriu!
Văd deseori în jurul meu oameni care nu au dorința de a munci, care așteaptă totul pe tavă și care nu înțeleg principiul conform căruia cea mai frumoasă bucurie din lumea aceasta este aceea în care muncești pentru fiecare parte a vieții tale. Nu prea înțeleg eu cum își poate imagina cineva că poate avea ceva fără a depune efort, fără a trudi, fără a face sacrificii și fără a putea clădi, la propriu, satisfacțiile sufletului. Eu am învățat că dacă muncesc și-mi pun pe tavă priceperea, determinarea, dăruirea, pot ajunge sus. Și acesta este de fapt secretul longevității mele.
Teatrul și filmul românesc are în continuare eroi de seamă. Într-adevăr, inevitabil, se duc numele mari, se duc luminile care au format un stil aparte și o generație irevocabilă. Dar chiar și așa, n-ar strica, după fiecare plecare, să facem un fel de strigare a catalogului și să-i aplaudăm mai tare pe cei care mai sunt printre noi și care, mulți dintre ei, încă joacă, într-o formă excepțională.
Se vorbeşte foarte mult despre modestie, despre cum să ştii să te comporţi normal, pios, fără a epata în vreun fel anume. Dar oare cine stabileşte aceste reguli, cine poate spune ce înseamnă modestia şi mai ales când e cazul să o avem și când nu? Personal, am luat contact prima oară cu ce înseamnă modestia atunci când, copil fiind, mergeam la Teatrul „Aureliu Manea“ din Turda și am avut ocazia să o întâlnesc pe marea actriță Stela Furcovici. Nu prea știam eu ce înseamnă să joci în filme sau pe scenă, dar eram fascinant de felul în care, în spatele cortinei sau pe stradă, se purta cu cei din jurul ei. Și mi-am dat seama atunci că omenia și naturalețea nu țin de profesie.