Am iubit mereu, de mic copil, oamenii inteligenți care nu bravează cu ceea ce știu, cunoștințele lor nefiind demonstrative, ci o continuă fascinație pentru cei din jurul lor. Iubesc oamenii care inspiră, atât prin profesie, cât și prin atitudine. Nu sunt foarte mulți, dar cred eu că tocmai raritatea asta îi face speciali.
Se spune că fiecare are locul său pe lumea aceasta. Firește că sunt momente în care nu ne regăsim pe noi înșine, în care avem impresia că ceea ce facem nu este neapărat cea mai bună variantă. Nimic mai adevărat. Este foarte important să ne dăm seama ce vrem de la noi. Știu că e greu, dar eu vorbesc din experiența mea. Vedeți voi, de mic am știut ce vreau, dar am avut clipe în care mi-am pus întrebări, în care m-am gândit dacă drumul muzicii este cel potrivit pentru mine, chiar dacă cei din jurul meu îmi spuneau că am talent.
Dacă mi-aș fi dorit să fiu altcineva pe lumea aceasta, dacă aș fi avut puterea să mă pun în pielea altcuiva, acela ar fi, fără doar și poate, maestrul FLORIN PIERSIC. Pentru toate motivele din lumea asta mare și poate pentru unul singur - pentru emoția sa, pentru felul acesta nemaipomenit pe care-l are, reușind să captiveze atenția, să-ți prindă sufletul într-o vâltoare din care nu-ți dă drumul mult timp. După părerea mea, la capitolul popularitate, Florin Piersic este simbolul fruntaș al teatrului și filmului românesc, din toate vremurile!
Vedeți voi, dragii mei, mie nu mi-a plăcut niciodată să dau bir cu fugiții. Nu! Mi-am asumat fiecare decizie din viață și am încercat mereu să găsesc parte din cea mai bună variantă pe care mi-o imaginez eu despre mine. Nu m-am dat lovit, n-am încercat să fac altceva ca să nu-mi asum răspunderea pentru ceva. Și poate și de asta eu mă mândresc cu faptul că sunt un om demn, care doarme liniștit noaptea pe perna lui, căruia nu i se poate reproșa ceva reprobabil și care mereu a avut o vorbă bună pentru fiecare.
Eu nu sunt scriitor. Nu sunt nici măcar un om care să aibă cine știe ce talente literare mărețe. Nu, eu scriu cu sufletul și încerc, pe cât pot, să-mi aștern, dincolo de gândurile mele, emoții. Fac asta pentru că mă relaxează și pentru că mă gândesc că poate cineva citește și vede măcar un lucru pozitiv din felul în care simt sau gândesc eu. Nu mă consider nici vreun guru și nici nu spun că ceea ce scriu eu are statut de certitudine! Sunt strict părerile mele subiective despre viață sau despre oameni remarcabili.
De fiecare dată o luăm de la capăt. Ni se pare că vrem să fim mai buni, mai frumoși, cu mai multe speranțe și parcă altfel, într-o lume care-i oricum altfel din toate punctele de vedere. Nu ştiu eu cât se înfăptuieşte din dorinţele astea ale noastre, dar acum, în pragul anului 2021, se cuvine să ne setăm ţeluri înalte. Nu ca pe nişte puncte de bifat şi greu de înfăptuit, ci doar ca pe nişte fireşti treceri ale sufletului nostru, care are nevoie de un fir de care să se agaţe.
Se spune de multe ori că așteptăm prea mult. Așteptăm să vină ceva, așteptăm să treacă sau de ce nu, ne place pur și simplu să fim într-o continuă dorință după ceva anume. Nu știu cât de adevărat este acest lucru, dar întreaga noastră viață e ca o așteptare. Avem așteptări de la noi și de la cei din jur și suntem tare dezamăgiți atunci când lucrurile nu ies așa cum ni le imaginăm. Cred eu cumva că fiecare parte a sufletului nostru este o mare iluzie către frumos, iar părțile astea sunt hrănite clipă de clipă cu așteptări de orice gen.