Titlul te duce imediat cu gândul la viitoarele ipotetice impozitate ghicitoare. E amuzant că nimeni din breaslă n-ar avea curajul să prevadă că vei cunoaşte pe unul sfrijit şi urât ca naiba, dar genial şi pasionat în ale cinematografiei, precum e regizorul acestui film, unicul Woody Allen, supranumit şi „newyorkezul nevropat”.
Nicholas Kim Coppola, alias Nicolas Cage, a avut şi perioade mai bune. Ba chiar a luat şi un Oscar pentru „Părăsind Las Vegasul” (1995). În ultima perioadă, singura excepţie, respectiv filmul unde a jucat mai de Doamne ajută, a fost „Ucenicul vrăjitor” (când ajungi să ai câte patru prezenţe anual e firesc s-o dai în bară), unde era Balthazar Blake. Acum a căpătat iar un nume de personaj cu „B”, Behmen (şi în „Ghost Rider”, filmat în România, îl cheamă... Blaze). Dar să ne întoarcem în secolul al XIV-lea, unde începe acest coşmar. Câteva presupuse vrăjitoare sunt spânzurate şi, ca să nu devină suflete rătăcitoare, trebuie să li se citească din Cartea Sfântă a lui Solomon, că altfel Lucifer abia aşteaptă să se întrupeze în vreun liliac zburător ori o ciacâră cu dinţi stricaţi. Urmează o trecere în timp de la cruciade până spre zilele noastre, cu scene de masă mult mai reuşite la Sergiu Nicolaescu în perioada sa istorică.
Se ştie că cel mai complicat este să faci următorul film după ce ai luat un premiu de răsunet mondial. După „Vagabondul milionar”, Daniel Boyle a trecut la un cu totul alt gen şi a dat din nou lovitura, cel puţin la nominalizări, cu „127 de ore”. Florian Henckel von Donnersmark a luat Oscarul pentru film străin cu „Viaţa altora” şi acum a ajuns iar la Globurile de Aur cu „Turistul”.
Mai nou, Ben Affleck s-a făcut şi regizor şi se descurcă mai mult decât onorabil. Pelicula de faţă e un thriller, cu o poveste care realmente te ţine cu sufletul la gură, şi asta nu e rău, pentru că, atunci când durează 125 de minute, mai intervin, de obicei, şi momente de plictiseală.
Să nu vă aşteptaţi la o adaptare fidelă a romanului lui Jonathan Swift, scris acum aproape 300 de ani. Varianta cinematografică a secolului al XXI-lea îl aduce pe Lemuel Guliver în zilele noastre şi îl transformă într-un tip care lucrează la un ziar ca simplu curier, dar care are o mare pasiune pentru rock şi e îndrăgostit, fără speranţe, de o jurnalistă foarte frumoasă (Amanda Peet).
Greu de uitat o comedie în mai multe serii, atunci când socrul de coşmar este Robert De Niro, un tip autoritar şi adesea insuportabil pentru cei doi gineri ai săi. Producătorii au decis să facă acest film special pentru Sărbătorile de iarnă şi de aceea a fost lansat la noi de Crăciun. Ben Stiller este în continuare ginerele sacrificat, luat peste picior, dar acceptat în cele din urmă, de nevoie, să devină, eventual, capul familiei. Între timp a dat dovadă că poate face şi copii, ba mai mult, chiar gemeni, ce-i drept destul de antipatici. Fetiţa e o turnătoare în devenire, cu accese clare de răutate, iar băieţelul e de o încăpăţânare care se termină de fiecare dată cu nişte scene scabroase. Barbra Streisand face din nou pereche cu Dustin Hoffman, ei fiind cuscrii, unul mai straniu şi mai ridicol decât celălalt.
Katherine Heigl, Izzie din „Anatomia lui Grey” (care a reînceput, într-o nouă serie, pe TVR 1), joacă, între timp, într-o mulţime de filme, dintre care cred că o s-o găsiţi mai puţin reuşită fizic în rolul lui Holly (comparativ cu primele episoade cu doctori şi nu cu ultimele episoade, unde este nefardată şi rasă în cap). Partener îi este Josh Duhamel (Eric), cu care prietenii încearcă s-o cupleze, dar nu merge. Din păcate, amicii comuni,
care au între timp şi o fetiţă pe care cei doi o botează, mor într-un accident de maşină. Astfel, deşi nu se pot suferi, vor fi nevoiţi să aibă grijă de mica orfană, pentru că aşa lăsaseră prin testament recenţii dispăruţi.