Aşa că acum sunt un căţel cu acte în regulă. Singura mea problemă este că îmi caut o căsuţă. Îmi doresc mult să am o familie a mea, pe care să o apăr şi care să mă iubească...
Dacă mă vreţi şi puteţi să aveţi grijă de mine, sunaţi-mă la cabinetul SOS Vet, telefon 021/330.91.76 şi luaţi-mă acasă.Un câine ce îşi duce viaţa într-un mediu absolut natural nu necesită o îngrijire deosebită a dinţilor, însă un patruped de apartament, după şase ani, începe să îşi piardă dinţii. Iată ce trebuie să faceţi pentru a preveni şi întârzia cât de mult posibil acest lucru.
Tartrul poate duce la pierderea danturii
Începând de la 2 sau 3 ani este indicat să combatem tartrul dentar, care, la unii câini, se depune atât de abundent, încât gingia se retrage, iar dinţii încep să se mişte şi apoi cad. Carie dentară primară, practic, nu există la câini. Problema este însă că sub tartru se produce o adevărată gangrenă a dintelui, ce reprezintă un focar de infecţie şi împiedică masticaţia. În aceste condiţii, uneori câinele, din pricina durerii, refuză total hrana.
Nu e de mirare, nu? Păi cum aţi vrea să mă cheme? Tigruţu’? Leuţu’? Nu. Ştiu că nu am un nume deosebit, dar nu-i aşa că stăpânii mei nu au dat dovadă de o mare imaginaţie în ceea ce priveşte numele meu? Ce să le fac? Să-i cert!? Nu-mi vine să fac asta, întrucât au grijă de mine şi mă şi iubesc. Să nu le spuneţi că m-am prins de asta. Ei se ţin „tari” pe lângă mine, dar… eu ştiu că aşa stau lucrurile.
Cum mi-am dat seama? Simplu: s-au dat peste cap şi m-au salvat din mâinile unui om rău care a vrut să mă omoare. Şi nu-i făcusem nimic. Mă hrănesc şi mă alintă, deşi doamna a avut mult timp teamă de mine (Nu ştiu de ce. E adevărat că atunci când trecea pe lângă mine încercam să o „capsez”, dar zău că o făceam de drag!).
Într-o zi veneam de la şcoală şi în spatele blocului mă aştepta un motănaş micuţ şi înfometat. Credeam că o să se sperie şi o să fugă imediat, dar a rămas şi a început să se alinte. Era atât de mic, de îţi încăpea în buzunar. Vrăjite de drăgălăşenia lui, nu am ţinut cont de faptul că mai aveam trei pisici acasă. Astfel l-am luat în apartamentul de la bloc, hotărâte să-i găsim un cămin.
Ne-am sfătuit cu părinţii şi am hotărât să-l ducem la casa de la ţară, unde se va simţi liber. Tomiţă, cum l-am botezat mai apoi, s-a acomodat repede şi şi-a făcut prieteni prin sat. Era, de asemenea, foarte apropiat de căţeluşa casei, Cora, care îi era ca o soră. Îi plăcea foarte mult să se joace, să se urce în copaci, să alerge după fluturi şi după vrăbii. Deşi avea multă libertate şi putea să plece oriunde, mereu se întorcea acasă.
Era foarte blând şi iubitor. Ne însoţea prin gospodărie şi mergea cu noi la pescuit la balta din spatele curţii. Din nefericire şi pentru că unii oameni nu au inimă, el a fost otrăvit de vecinii din sat. Şi asta pentru câteva mici năzbâtii. Am fost foarte triste la aflarea veştii, pentru că făcea parte din familie şi niciun alt pisoi nu o să-i mai poată lua locul…
Silvia şi Diana