Îmi place tare mult să vă scriu despre oamenii care te bucură și te binecuvântează cu simpla lor prezență. Aceștia sunt oamenii care inspiră și care fac într-un fel sau altul ca orice întâlnire să fie o sărbătoare. Așa se întâmplă în cazul doamnei Maria Ciobanu, simbolul muzicii populare românești. Fiecare moment în care ne-am văzut a însemnat pentru mine o nouă lecție. Fără multe cuvinte, mi-a demonstrat ce înseamnă respectul față de colegi, cum să te prezinți în fața publicului și poate cel mai important, cum să iubești această profesie cu toată devoțiunea ta, fără ca măcar vreo clipă să simți că ai făcut vreun sacrificiu major pentru asta.
Bat mereu moneda pe ideea păstrării și conservării folclorului autentic și a tradițiilor noastre pure, românești, nealterate. Nu știu exact dacă sunt ca o moară stricată sau cineva ia în seamă ce spun, dar nu stau cu mâinile în sân și încerc, în emisiunile mele de la TVR 2, să promovez oamenii valoroși, care asta fac și care duc mai departe identitatea unui neam și spiritul unor zone încărcate de istorie, de înțelepciune și de un frumos cum vremurile actuale nu prea mai pot oferi.
Există oameni aleși de Dumnezeu. Talente, genii, cum vreți voi să le spuneți, dar sunt, după măsura faptelor și a activității lor, adevărate nestemate. Eu le spun oameni de neînlocuit, unici, fără posibilitatea de a apărea cineva cu aceleași caracteristici. Am cunoscut vreo câțiva, iar pe alții aș fi vrut să-i cunosc.
Cred că în viață, indiferent de statutul fiecăruia, e bine să spunem lucrurilor pe nume. Dacă apreciem pe cineva sau considerăm că pot fi inspirații, să nu ezităm să o spunem și altora. Asta încerc eu să fac prin editorialele mele. Ele nu sunt neapărat descrieri sau portrete. Sunt forma mea de admirație față de cei pe care-i iubesc, pe care-i respect și care reprezintă un model pentru cei din jurul lor.
De multe ori ni se pare că este cineva care are ceva cu noi. Punem tot ce ni se întâmplă pe seama unor motive imaginare, pe seama unui destin care vine de undeva, dar niciodată nu ne uităm în propria noastră ogradă pentru a vedea că în mare măsură suntem forma faptelor noastre. E greu de recunoscut, știu asta. Este greu să îți asumi responsabilități și să reușești singur să găsești soluții, să lupți pentru a nu mai repeta greșeli și să ai o atitudine demnă. Consider că aceasta este una dintre problemele majore ale lumii în care trăim - lipsa de asumare, lipsa unei responsabilizări individuale, care să nu aibă de-a face neapărat, în vreun fel anume, cu ce e în jur.
Cunosc o mână de oameni care nu prea știu ce înseamnă cuvântul IMPOSIBIL. Aceștia își trăiesc viața la intensitate maximă, nu renunță ușor și demonstrează că fiecare experiență este o lecție pentru mai târziu. Nici măcar soarta nu a fost prea ușoară și au avut mult de muncă, dar au arătat că se poate, că oricând o poți lua de la zero și poți construi, cu succes, un parcurs în care nu e nevoie să te întrebi de unde vine energia și puterea de a merge mai departe.
Se spune că nimic pe lumea aceasta nu este întâmplător. Cred în zicala aceasta și mai cred în faptul că anumiți oameni sunt mai presus de fire și de cuvinte, prin existență, genialitatea și spiritul înalt care le definește în totalitate parcursul.
Din ce în ce mai tare lumea e cuprinsă de nepăsare, de un soi de indiferență nocivă, care nu poate aduce decât declin și suferință, pe termen lung. Mi-e destul de greu să înțeleg cum unii oameni nu pot avea vreo urmă de empatie cu privire la felul în care ne degradăm, la mediu, la valori, la lupta pe care ar trebui să o ducem cu tot ce face cumva ceva și ne răpește din bucuriile vieții.
Scriu despre colegii mei și despre oamenii pe care îi respect și îi admir pentru că îi iubesc. O fac voluntar, pentru că mi se pare corect, pentru că trebuie să ne prețuim valorile și pentru că admirația, indiferent de cine e nutrită, trebuie exclamată! Cred că lumea a uitat să mai spună atunci când apreciază ceva, dar eu consider că aceste gânduri, despre mari personalități care mă onorează cu prietenia lor, sunt o prelungire a celui care sunt, sunt o normalitate, sunt firești în societatea în care trăim. De data aceasta vreau să vă povestesc câteva lucruri interesante despre un idol. La propriu!
Văd deseori în jurul meu oameni care nu au dorința de a munci, care așteaptă totul pe tavă și care nu înțeleg principiul conform căruia cea mai frumoasă bucurie din lumea aceasta este aceea în care muncești pentru fiecare parte a vieții tale. Nu prea înțeleg eu cum își poate imagina cineva că poate avea ceva fără a depune efort, fără a trudi, fără a face sacrificii și fără a putea clădi, la propriu, satisfacțiile sufletului. Eu am învățat că dacă muncesc și-mi pun pe tavă priceperea, determinarea, dăruirea, pot ajunge sus. Și acesta este de fapt secretul longevității mele.
Teatrul și filmul românesc are în continuare eroi de seamă. Într-adevăr, inevitabil, se duc numele mari, se duc luminile care au format un stil aparte și o generație irevocabilă. Dar chiar și așa, n-ar strica, după fiecare plecare, să facem un fel de strigare a catalogului și să-i aplaudăm mai tare pe cei care mai sunt printre noi și care, mulți dintre ei, încă joacă, într-o formă excepțională.