Nu sunt omul bilanțurilor. Nu-mi place să trag o linie mare și să fac o analiză despre ce am făcut sau ce am vrut să fac, cu puncte tari și puncte slabe. Cred că fiecare individ are dreptul să se lase în voia destinului, luând ca atare fiecare etapă.
E deja vremea în care orașele, mall-urile și toate magazinele sunt pline cu oameni cu mare apetit de cumpărat, cea mai mare parte dintre ei preferând să cumpere cadouri. Minunat, spun eu! Asta pentru că „a dărui“ mi se pare verbul cel mai nobil și mai special din lume. De ce spun asta? Pentru că gestul în sine, de a oferi ceva, cuiva, este o trăsătură de caracter definitorie, pe care nu mulți o au și care trădează sensibilitate, bunătate și, desigur, altruism, cel fără de care s-ar crea cel mai mare haos din lume.
Nu mai e foarte mult și vine Crăciunul, cu toate frumusețile lui, cu poleială, cu lucrurile interesante și agitația specifică și cu bucuria că ne alăturăm celor dragi, că auzim oameni pe care-i iubim, că mâncăm bine, colindăm sau privim lucruri și momente de suflet. Nu știu cum îl așteaptă fiecare și cum priviți voi această perioadă, dar eu cred că este cea mai agitată și mai intensă perioadă a anului.
E Ziua Națională și, ca în fiecare an, toată lumea se întrece în declarații de dragoste, în promisiuni, în fel și fel de mândrii. De paradă și inutile pentru prea mulți...
Mă gândesc de multe ori la cât de tare s-a urâțit lumea din jurul meu, la cum se pun ștampilele, la cât de ușor se aruncă cu piatra fără să te gândești că acela pe care-l lovești are și el sentimente, are ceva de apărat și poate că nu merită judecata ta aspră, pe care oricum nu ai dreptul să o faci.
Viața nu-și caută niciodată începutul și nici sfârșitul. E ca un bolovan mare care vine, te lovește atunci când te aștepți mai puțin și toate consecințele sunt de fapt perioada de supraviețuire, de bucurii și tristeți și multele variabile care o compun.
Există oameni și colegi în viața mea alături de care fiecare întâlnire e ca o poveste continuă, o istorie pe care o reluăm fix din locul în care am lăsat-o cu ceva vreme în urmă și care rămâne la fel de fascinantă.
Cred în prietenia dezinteresată, cred în oamenii care nu-și construiesc relații doar ca să dea bine. Cred că fiecare avem de învățat de la cel de lângă noi. O să vă „vorbesc“, în scris, așa cum am mai făcut-o acum ceva vreme, despre prietenie așa cum o văd eu, prin prisma legăturilor pe care eu le-am trăit, le trăiesc și le-am construit în ani.
Țara asta a noastră e un cumul de împrumuturi, influențe și mult zgomot pentru nimic. Totuși, dincolo de toate acestea, are și câteva puncte unice, admirabile, care ne pot face mândri și care sunt parte din patrimoniul universal, aș spune eu, prin profunzime, stil și esență. Unul este folclorul românesc, variat, complex, cu rădăcini adânci și autentice, iar cea de a doua este romanța, singurul stil muzical cult care se regăsește doar la noi și care are corespondent diferit în mai multe țări europene, dar nicăieri atât de melodios, de cald, cu mesaj puternic.
Există intelectuali, oameni cu har al vorbirii și cu inteligență, care nu epatează și care, invers proporțional cu măreția lor, afișează modestie, altruism, devenind inspirație pentru cei din jurul lor. De la astfel de personalități avem cu toții ceva de învățat și ele sunt cele care ar trebui să devină modele pentru generații întregi. Dar uite că nu-și doresc neapărat asta, iar societatea face în așa fel încât devin personalități de nișă, când ar trebui să fie pentru mase întregi.
Uneori am impresia că suntem roboți fără sentimente, că nu mai avem rațiune, că nu mai simțim emoții, că nu mai știm să trăim și să ne bucurăm de anumite lucruri simple. Totul se rezumă la banale saluturi și nu mai comunicăm cum trebuie între noi.