Cred cu ardoare că neamul nostru românesc are nevoie de marii oameni ai săi, cei care trudesc în desăvârșirea lui, de ani și ani, ca să poată ieși la lumină, ca să respire un aer al normalității și ca să poată lăsa în urma sa o moștenire demnă, pentru generațiile care vin!
Am apreciat întotdeauna oamenii perseverenți, pentru care nu s-a inventat noțiunea de neputință și care-s permanent într-o cursă contra cronometru cu propriul suflet, cu propria dezvoltare și cu țelurile înalte care trebuie duse neapărat la bun sfârșit cu decență și profesionalism. Nu-i vezi chiar la orice pas și credeți-mă, țara asta nu are chiar atât de mulți astfel de oameni, mai ales prin breasla numită generic și fad „showbiz“...
Mai sunt câteva zile și iată că lumina ne va invada, la modul figurat, sufletul și gândurile. Imaginea este frumoasă și idilică, dar oare câți ne lăsăm cuprinși de ea cu adevărat?
E vremea Postului Paștelui. Poate că e una dintre cele mai însemnate perioade, în care toată lumea tinde către curățirea sufletului. Nu țin să intru în subiecte care țin de credință neapărat, dar consider eu că principalul post pe care ar fi bine să-l atribuim nouă, nu este cel alimentar, ci mai degrabă cel sufletesc! Nu e nevoie să ne privăm de sentimente, ci dimpotrivă. Să le lăsăm să ne inunde trupul, ca într-o spovedanie, ca într-o rugăciune a firii supreme, în care cele mai importante reguli sunt iertarea, cumpătarea și bunăvoința.
Nimeni nu-și mai asumă azi, în nici un fel, responsabilitatea pentru propriile fapte. Totul e o debandadă cu eroi care de care mai pestriți, cu personaje principale la orice pas, care se cred toate și fiecare în parte un mic Dumnezeu gata să facă reguli, să impună propriile păreri și să dea verdicte fără să înțeleagă un concept, o formă de a vedea coerent.
Deseori mă întreabă oamenii de ce pictez și de unde a luat naștere această pasiune? Am tot spus în interviuri că eu pictez de mic copil. Sigur, în perioada aceea, la un nivel de care n-aș fi mândru acum. Și nu mi-am imaginat vreodată că voi putea face ceva cu acest talent. Poate și de aceea nu m-am axat pe această artă și mi-am îndreptat toți pașii către muzică.
Cred că unul dintre cele mai reconfortante sentimente, dincolo de iubire, este iertarea! Nu-i simplu să ierți, dar asta te poate face mai uman, îți poate aduce liniște și-ți deschide lumini pe care le credeai închise.
Urmăresc, de ani buni, tot ce apare nou pe piața muzicală de la noi, indiferent de genuri. Îmi scapă multe lucruri, dar încerc să fiu informat și ancorat în realitatea momentului, încerc să înțeleg încotro se îndreaptă moda și cum arată generația care vine din spate.
Trăim în nesiguranță, cu grija zilei de mâine, cu o instabilitate emoțională și cu sentimentul că oricând se poate întâmpla ceva care să ne zdruncine din temelii universul.
De multe ori mă gândesc la timp. Nu-s absurd să vreau să-l fac să stea și nici nu încerc să-i găsesc scuze adecvate mereu. Nici nu-mi imaginez că s-a comprimat și că acum, față de altădată, e mai scurt. Doar că se duce, rapid și de cele mai multe ori, ia cu el chipuri și doruri, sentimente puternice și imagini pe care n-ai cum să le întorci.
Să scriu despre oamenii admirabili care-mi apar în cale, care mă uimesc și care sunt nume importante ale acestei țări, este o onoare și o bucurie pentru mine. Sunt de părere că e bine să ne exprimăm aprecierea și că trebuie să le spunem oamenilor la care ținem cât de speciali sunt pentru noi!