Să zugrăvești portretul cuiva, prin ochii tăi, în cuvinte, nu e neapărat cea mai simplă misiune și nici foarte confortabil. Dar eu încerc, de fiecare dată, să trec totul prin filtrul sufletului meu și să vă spun forma pe care eu o simt despre colegii mei și despre oamenii la care țin enorm și pe care-i apreciez pentru ceea ce sunt și ceea ce fac!
Orice bucată din viața noastră este o lecție. Nu știu dacă învățăm ceva din fiecare experiență prin care trecem, dar sunt sigur că acumulăm minuni pe chip și le dăm și altora mai departe.
Îi iubesc pe toți artiștii minunați care și-au dedicat viața cântecului popular și au ținut cu îndârjire la statutul lor, la măreția muzicii și la perpetuarea tradiției. Cred eu că sunt puțini, câțiva din fiecare zonă, și merită apreciați pentru faptul, dincolo de orice, că au rezistat tentației de a pica pe panta succesului cu orice preț, făcând astfel compromisuri inutile.
Marți, 31 august, a fost Ziua Limbii Române. Am stat câteva secunde pe loc, m-am gândit la ce e în jur și m-am întristat dându-mi seama că limba română e în continuare o enigmă care abia așteaptă să fie cunoscută de toți cei care ar trebui să aibă drept căpătâi tainele ei.
Am momente în care mi se pare că totul în jurul meu a luat-o razna. Parcă nu mă mai regăsesc pe mine în ceea ce e în jur și parcă oamenii, după ce au trecut prin atâtea, sunt greu de înțeles, de analizat și de iubit. Sunt clipe în care nu-mi găsesc sufletul în marea de nebunie a zilelor actuale și mă consider ușor scos din decor. Și asta nu pentru că aș fi eu diferit, ci pentru că mi-am păstrat bunul simț, principiile, corectitudinea și dragostea pentru frumos și calitate.
Pe 23 august este ziua mea de naștere. Nu prea știu ce să spun despre asta și nici cum să mă descriu în totalitate. Am fugit mereu de propriile evaluări, pentru că sunt destul de drastic și nu prea găsesc foarte multe lucruri care să-mi placă cu adevărat. Chiar și așa, voi risca un soi de portret al omului ajuns acum la 45 de ani, o vârstă frumoasă, care a adunat în ea numeroase amintiri. Nu am regrete de vreun fel. Nu simt nicio apăsare a ce am lăsat în urma mea și nu îmi este rușine cu nicio etapă a vieții sau a carierei mele.
Îmi place tare mult să vă scriu despre oamenii care te bucură și te binecuvântează cu simpla lor prezență. Aceștia sunt oamenii care inspiră și care fac într-un fel sau altul ca orice întâlnire să fie o sărbătoare. Așa se întâmplă în cazul doamnei Maria Ciobanu, simbolul muzicii populare românești. Fiecare moment în care ne-am văzut a însemnat pentru mine o nouă lecție. Fără multe cuvinte, mi-a demonstrat ce înseamnă respectul față de colegi, cum să te prezinți în fața publicului și poate cel mai important, cum să iubești această profesie cu toată devoțiunea ta, fără ca măcar vreo clipă să simți că ai făcut vreun sacrificiu major pentru asta.
Bat mereu moneda pe ideea păstrării și conservării folclorului autentic și a tradițiilor noastre pure, românești, nealterate. Nu știu exact dacă sunt ca o moară stricată sau cineva ia în seamă ce spun, dar nu stau cu mâinile în sân și încerc, în emisiunile mele de la TVR 2, să promovez oamenii valoroși, care asta fac și care duc mai departe identitatea unui neam și spiritul unor zone încărcate de istorie, de înțelepciune și de un frumos cum vremurile actuale nu prea mai pot oferi.
Există oameni aleși de Dumnezeu. Talente, genii, cum vreți voi să le spuneți, dar sunt, după măsura faptelor și a activității lor, adevărate nestemate. Eu le spun oameni de neînlocuit, unici, fără posibilitatea de a apărea cineva cu aceleași caracteristici. Am cunoscut vreo câțiva, iar pe alții aș fi vrut să-i cunosc.
Cred că în viață, indiferent de statutul fiecăruia, e bine să spunem lucrurilor pe nume. Dacă apreciem pe cineva sau considerăm că pot fi inspirații, să nu ezităm să o spunem și altora. Asta încerc eu să fac prin editorialele mele. Ele nu sunt neapărat descrieri sau portrete. Sunt forma mea de admirație față de cei pe care-i iubesc, pe care-i respect și care reprezintă un model pentru cei din jurul lor.
De multe ori ni se pare că este cineva care are ceva cu noi. Punem tot ce ni se întâmplă pe seama unor motive imaginare, pe seama unui destin care vine de undeva, dar niciodată nu ne uităm în propria noastră ogradă pentru a vedea că în mare măsură suntem forma faptelor noastre. E greu de recunoscut, știu asta. Este greu să îți asumi responsabilități și să reușești singur să găsești soluții, să lupți pentru a nu mai repeta greșeli și să ai o atitudine demnă. Consider că aceasta este una dintre problemele majore ale lumii în care trăim - lipsa de asumare, lipsa unei responsabilizări individuale, care să nu aibă de-a face neapărat, în vreun fel anume, cu ce e în jur.