… Consecvent planului său de a valorifica apropierea de Capitală, Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti vine des (şi cu succes!) la Bucureşti. Ultima descindere, cu atât de cunoscuta piesă „Take, Ianke şi Cadâr”, de Victor Ion Popa. Un veritabil curaj să te prezinţi în inima Capitalei (la „Nottara”), cu respectivul text, sub aura încă vie a uluitorului recital oferit la Naţionalul bucureştean, cu această piesă, de Radu Beligan, regretatul Gheorghe Dinică şi Marin Moraru. Risc pe care şi l-a asumat regizorul spectacolului ploieştean, Lucian Sabados (totodată şi directorul teatrului prahovean). Cutezanţă care a răsplătit, însă, colectivul de creaţie, în final, cu meritate aplauze, căci, exceptând startul puţin lent, am privit o montare cu farmecul ei. Dealtfel, eruditul Lucian Sabados oferea cheia spectacolului său, când declara înaintea premierei, în reuşitul caiet-program, că montarea nu va urmări neapărat faimoasa comedie, „ci povestea unei lumi cu bunele şi relele ei. Nostalgie şi fidelitate, adevăr şi istorie, omenesc şi slăbiciune, ieri şi azi”. Grea misiune şi-a asumat directorul de scenă şi al teatrului, însă reuşita s-a datorat gândirii spectacolului, „ca un episod din marele, fascinantul serial Take, Ianke şi Cadâr”, care a încântat atâtea generaţii în absolut întreaga Românie. Chiar şi lângă sondele Ploieştilor, „Take, Ianke şi Cadâr” a făcut senzaţie, în două variante, în ‘56 şi în ‘73, întâia montare atingând cota de 306 reprezentaţii!!! Cu siguranţă şi pentru că în acel spectacol rolul lui Ianke aducea la rampă un actor de geniu, Toma Caragiu!
… Premieră de zile mari la „Tănase”! Comedia muzicală „O premieră furtunoasă”, pornind, fireşte, de la remarcabila piesă a lui Caragiale („O noapte furtunoasă”), redefineşte savoarea spectacolului de revistă, atunci când este gândit, regizat şi jucat impecabil. La Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” (încă în exil la „Rapsodia”!), în ultima premieră, toată lumea cântă, râde şi dansează cu frenezie, cu nebună poftă de joc şi de viaţă. Firesc ca „O premieră furtunoasă” să ridice în extaz sala „full” cu spectatori de elită şi să declanşeze un potop de aplauze la scenă deschisă, mai ales că minunaţii Artişti (cu A!) Adriana Trandafir şi Valentin Teodosiu (în premieră la revistă!) au oferit veritabile recitaluri de gală.
…De 53 de ani, la Paris, Teatrul La Huchette joacă în aplauze două piese de Eugen Ionesco („Cântăreaţa cheală” şi „Lecţia”) în acelaşi spectacol. Unii îi zic „diptic”, alţii „coupe”. Care, de două săptămâni, se joacă şi la noi, la „Comedie”, un „duplex” (un spectator în seara premierei!) ridicat pe scenă de unul dintre cei mai profunzi analişti ai părintelui teatrului absurdului. Este regizorul Victor Ioan Frunză, care a montat până acum un memorabil „Regele moare”, la „Mundi” (actualul Metropolis), nedreptăţit de juriile vremurilor, şi o notabilă „Lecţie” la Teatrul Maghiar din Timişoara (unde, la Teatrul German, a pus şi „Scaunele”).
… Precizez de la bun început: va fi o cronică sentimentală. N-aş putea scrie altfel. Chiar dacă voi vorbi despre „O lume pe dos”, rămân fidel valorilor morale care nu s-au răsturnat chiar toate. În lumea de astăzi, absolut „pe dos”, Teatrul rămâne o oază de puritate şi frumos, un veritabil drog moral. Pe care ni-l oferă, cu nobil sacrificiu, cei care se mai (z)bat pentru morala Thaliei, ignorând haosul de sensuri şi abandonarea de principii. Un astfel de minunat trubadur al Teatrului este veşnic tânăra Iarina Demian, remarcabila Actriţă de decenii bune, neobositul regizor din ultimii ani. Alături de ea, în ultimul deceniu, dedicat dramaturgiei americane, fiul cel mic, actorul şi muzicianul în vogă Tudor Chirilă. Pe ambii îi ştiu şi îi preţuiesc de-o viaţă. De când împărţeam aceeaşi chilie, la „Sportul”, cu profesorul de gazetărie şi de Viaţă, întâiul lector al primelor mele texte dramatice, inegalabilul Ioan Chirilă, soţul distins al Iarinei şi tatăl sever al lui Tudor, certat nu o dată la telefon că nu exersa suficient la „corn”.
…Fidel programului său de promovare a dramaturgiei româneşti, Teatrul „Alexandru Davila” din Piteşti a mai oferit o premieră cu un text autohton. Avându-l la timonă pe experimentatul regizor Matei Varodi, frenetic susţinător al dramaturgiei româneşti fie că este vorba de restituiri („Micul Infern”, de Mircea Ştefănescu, a montat-o în premieră absolută), fie de texte contemporane („Preludiu pentru Electra”, de romancierul Petre Dumitriu, înseamnă doar unul dintre ele). În 34 de ani de frumoasă carieră, slujită cu mare pasiune, competenţă, căutări şi (poate, prea multă!) modestie, Matei Varodi a ridicat pe scenă peste 40 de texte româneşti, la Turda, Bârlad, Bucureşti, Sibiu, Sf. Gheorghe şi, mai ales, Piteşti. Iar truda acestui minunat şlefuitor de text românesc a fost răsplătită de o serie de premii (la două Colocvii de regie, la „Festivalul restituirilor” şi, în 2009, la Festivalul Internaţional al Teatrelor de Studio).
…Prin ianuarie, un condei nedocumentat s-a gândit să lanseze o „bombă” în lumea teatrului. Cică Regina regiei româneşti, Cătălina Buzoianu, mâhnită de multe, ar abandona teatrul! Tristeţea i-a cuprins pe mulţi, din atâtea generaţii fascinate de spectacolele memorabile ale Maestrei, dintre care unele efectiv nu pot fi uitate: „Maestrul şi Margareta”, „Să-i îmbrăcăm pe cei goi”, „Efectul razelor gamma asupra anemonelor”, „Interviu”, „Nu sunt Turnul Eiffel” (la foarte marele - în perioada cenzurii - Teatrul Mic), „Fuga”, „Chira Chiralina” şi câte altele. Din fericire, regizoarea de legendă mi-a mărturisit, înaintea „Rinocerilor” de la Comedie, zâmbind, că mâhnită este de multe, însă nu s-a pus vreodată problema să renunţe la teatru!