…Între puţinele teatre care, spre lauda lor, nu ocolesc dramaturgia românească, dimpotrivă, „Alexandru Davila” din Piteşti se află la loc de cinste. Fie că este vorba despre dramaturgi autohtoni clasici, fie contemporani. Ultima premieră din acest nobil proiect, cu un tânăr şi valoros regizor (Dan Tudor), un veritabil arheolog teatral. După reactualizarea lui Vasile Alecsandri prin frumosul spectacol „Sânziana şi Pepelea”, pe scena Naţionalului bucureştean, a urmat, la acelaşi teatru, „Molto, gran’ impressione” (primele texte dramatice: Costache Faca, Matei Millo, Costache Caragiali), ca, acum, Dan Tudor să-l readucă în prim-plan, la Piteşti, pe Mircea Ştefănescu, prin comedia (şi satira politică aş zice!) „Patriotica Română”. Piesa, din stirpea „Scrisorii pierdute”, ca o simetrie la „Escu”, de Tudor Muşatescu (prieten bun cu Mircea Ştefănescu), demască fanfaronada politică, falsul patriotism, corupţia, cameleonismul, şantajul, toate atingând apogeul în ajunul schimbării guvernului. „Patriotica Română” (premiera absolută a piesei, în 1955, la Teatrul Nottara, din Capitală) este o societate pe acţiuni care se „îngrijeşte” de popor cumpărând de la nemţi arme pentru un război inexistent, în numele comisioanelor şefului Onică şi a familiei numeroase. Textul parcă e scris anul trecut, fiecare dintre personajele lui Mircea Ştefănescu găsindu-şi un lanţ de corespondenţi în mai-marii vremurilor dâmboviţene. Cum piesa este incredibil de actuală, devine firesc ca, în final, o dată cu schimbarea guvernului, boss-ul Onică să treacă rapid în cealaltă barcă, a puterii ce a preluat conducerea. Trădarea reprezintă, doar, combustia Politicii, indiferent de epocă!... Cu atât mai vitriolant apare titlul piesei, „Patriotica Română”, astăzi, când cohorte de politicieni mimează grija faţă de popor, patriotismul.
…Rar am întâlnit o simbioză atât de fericită (text-actori-regie-scenografie), cum s-a întâmplat la ultima premieră a Teatrului de Comedie! Textul, un roman, „Fraţi de sânge”, scris, în 1996, de norvegianul Ingvar Ambjornsen, dramatizat, jucat cu mare succes la Oslo, cu titlul „Elling”. După care a fost ecranizat, ajungând să fie nominalizat la Oscar în 2002 şi să câştige 13 premii internaţionale. Povestea este tulburătoare. Doi tineri, Elling şi Bjarne, se trezesc, după trei ani de ospiciu, trimişi singuri în lume, să se integreze în Cetate, să-şi refacă viaţa în locuinţa oferită de programul social. Două firi deosebite, rănite de familii, ambii speriaţi de independenţa lor, de telefon, de cumpărături, de oameni, admirabili în naivitatea şi în visul lor. Unul vrea să ajungă poet recunoscut, altul, obsedat de „gagici”, să-şi găsească o iubire adevărată. Elling îşi va vedea o strofă publicată într-un ziar, Bjarne se va îndrăgosti de vecina gravidă. O poveste emoţionantă, urmărită între râs şi fiori de tristeţe, o piesă despre tragicomedia umană.
…Spectacol de top prezentat, la Bucureşti, de Teatrul buzoian „George Ciprian”. Cu o piesă („Nişte fete”) aparent uşoară, însă cu aspre profunzimi psihologice, un text al americanului Neil LaBute jucat încântător. Totul se învârte în jurul „Tipului” (Guy în piesă), un „terorist emoţional” ajuns scriitor. Înainte de a se căsători, bate America să reîntâlnească, în camere de hotel, cinci dintre iubitele seduse şi abandonate. Să le explice, să le ceară iertare, ca un fel de recurs la Judecata de Apoi, dar şi să înregistreze în secret, pe reportofon, noile dialoguri, ca material pentru un nou volum, din moment ce într-o carte amintise, nedemn, de „cuceririle” pe care le convoacă după ani buni. Prima reapare iubita abandonată înaintea balului de absolvire; urmează cea pe care probase fantezii sexuale; apoi, profesoara universitară, soţia decanului; a patra e unica fată pe care a iubit-o, zice, cu adevărat; ca turul spăşirii să se termine, în lacrimi, în faţa ziaristei de 26 de ani (venită şi ea cu un… reportofon!), copila care, la aniversarea de 11 ani, fusese sărutată de „teroristul sentimental” şi dezvirginată cu mâna!
Read more: „Nişte fete” de vis, la Buzău…Un nou spectacol tulburător, la Teatrul Nottara. Cu un regal actoricesc oferit de minunaţii Luminiţa Gheorghiu şi Emil Hossu. Spectacol pentru inimă şi minte, cu piesa „În Piaţa Vladimir”, de Ludmila Razumovskaia (născută în Letonia, acum 64 de ani, dar educată şi lansată spectaculos la Moscova!), în direcţia de scenă a lui Petru Hadârcă, artist total din Chişinău (apreciat ca actor, regizor de teatru - îndeosebi comedii - şi de film, plin de premii internaţionale, mai ales cinematografice).
…Mărturisesc că habar n-aveam de teatrul din Tg. Jiu. Ştiam doar că poartă numele unei mari actriţe de teatru şi de film, Elvira Godeanu, născută la Bucureşti, care şi-a trăit însă copilăria şi adolescenţa în oraşul cu minunile lui Brâncuşi: Coloana Infinitului-Poarta Sărutului-Masa Tăcerii. A trebuit să mă invite remarcabilul regizor Cristian Ioan la o reprezentaţie a trupei gorjene, în Bucureşti, pe scena de la „Comedie”, ca să am realmente o revelaţie…
…„Commedia dell’arte” se simte ca acasă la Teatrul „Masca”. Iar ultima premieră, „Slugă la doi stăpâni”, după Carlo Goldoni, întregeşte un veritabil „careu de aşi”, amintind „Gemenii” (tot Goldoni), „Regele cerb”, de Carlo Gozzi, şi „Îndrăgostiţii” (Vicenzo Belando). Proiect temerar şi minunat al eruditului creator nu doar de teatru, ci şi de cultură care este Mihai Mălaimare. După ce a ctitorit, sfidând scepticismul unora, singurul teatru românesc de gest, expresie corporală şi pantomimă (de referinţă uluitorul spectacol „Intrusa”, după Borges, creat de Mihai Mălaimare!), după ce a născut miraculos, în „Uverturii”, elegantul „teatru de cartier” (Militari), un intim Templu unde se adună toate vârstele din lumea bună a Bucureştiului, directorul de la „Masca” se poate mândri că a zămislit şi o excelentă tânără trupă de teatru-total.
...La „Metropolis”, printre „loviturile” stagiunii în curs, şi „Tarelkin”. Piesa rusului Suhovo-Kobîlin, scrisă în secolul al XIX-lea, cu titlul „Moartea lui Tarelkin”, şi interzisă vreo trei decenii în Rusia ţaristă. Satiră virulentă, pe cât de plină de haz, pe atât de tristă, râzând-plângând de textul acesta ce parcă a fost scris astăzi! Căci „Lumea asta strâmbă”, cum sună o replică din final, care a fost, acum mai bine de un secol, în Rusia, există astăzi (şi) în România aşa-zis democrată! Toate personajele, de la generalul Varravin la slujbaşul Tarelkin, de la beţivul şef de Poliţie Oh la subalternul Raspuliev, developează în toate detaliile corupţia, decăderea morală, nedreptatea strigătoare ca un „modus vivendi” al vremurilor, sub acea meditaţie cutremurătoare: „Ce e o comunitate, un minister, un partid, altceva decât o chetă?”...