…Exact în seara când copiii îşi puneau, tradiţional, încălţările la uşă, aşteptând darurile lui Moş Nicolae, Teatrul Nottara a făcut celor mari un cadou încântător: „Aniversarea”, o premieră ce se va uita greu. Un spectacol formidabil, de la scriitura gravă a danezilor Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov (reputaţi scenarişti de film) la jocul minunat al actorilor (cu câteva recitaluri de gală!), de la regia profundă, bogată în sensuri a lui Vlad Massaci (el fiind şi traducătorul textului) la scenografia nu doar funcţională, ci şi plină de fantezie a lui Ştefan Caragiu, care, prin camera de filmat (ajunsă uneori dincolo de sală!) şi prin plasmele din spaţiul scenic, implică total spectatorul în reprezentaţie.
…Adevărată „Seară americană”, week-end-ul trecut, la Teatrul Mic. Totul a început cu lansarea volumului „Tennessee Williams. Memorii ale unui bătrân crocodil”, carte onorată la vremea respectivă cu Premiul Pulitzer pentru Dramă. Moment cu o uvertură inedită, două dintre sonetele ilustrului dramaturg american fiind auzite, pe bandă, în interpretarea autorului!
…Din încântătoarea „ofertă aniversară” (şase noi spectacole în zece zile!) a Teatrului Metropolis, din Bucureşti, am reuşit să urmăresc două producţii: „Azilul de noapte”, de Maxim Gorki, şi „Tarelkin”, de Suhovo-Kobilin (în regia valorosului Gelu Colceag). Două excelente spectacole, de regizori şi de actori, recitaluri pe texte ruseşti de rezistenţă. Astăzi, voi retrăi unul dintre ele…
…În „Cetatea de foc”, cum i se spunea cândva Reşiţei, am revenit, cu emoţie, după 30 de ani. Mai puţine furnale. Mai mulţi fără de lucru. Nici fotbalul, fanion pe atunci, nu mai e pe prima scenă. Se târâie prin „lumea a treia”. Reşiţa de azi, mai modernă, a regăsit handbalul, cu lauri europeni. Şi îşi onorează tradiţia teatrală. Logic, din moment ce, la 50 de kilometri, în Oraviţa, s-a inaugurat, la 5 octombrie 1817 (!), întâiul teatru din România, unde Mihai Eminescu a fost sufleor şi consilier al directorului. Toamna aceasta, Reşiţa a serbat minunat 60 de ani de teatru, încântător arc peste decenii, pornind, din iunie ’49, de la „Cumpăna” Luciei Demetrius, în regia lui Sică Alexandrescu. Şase decenii bogate, cu nume grele care au jucat la teatrul din umbra Semenicului, unii debutând chiar pe scena reşiţeană: Ileana Stana Ionescu, Tora Vasilescu, Adriana Trandafir, Elena Popa, Aura Râmniceanu (mama marei actriţe de azi Olga Delia Mateescu), Ştefan Iordache, Corado Negreanu, Cornel Constantiniu şi mulţi alţii.
…De la „Faust”-ul sibian al lui Purcărete, de acum două stagiuni, am văzut multe spectacole excelente. Aşteptam însă Evenimentul. L-a adus, toamna aceasta, în recentul Festival Naţional, exuberantul Alexander Hausvater, cu o magică „Poveste de iarnă”, de Shakespeare, zămislită, cu har dat de zei, la Naţionalul timişorean. Un spectacol uluitor, în ritmul atletului de performanţă, cu înţelepte vorbe ale marelui Will, o plimbare prin vis, ca un film, se merge între două lumi cu motocicleta pe scenă (amintind de „Romeo şi Julieta” lui Zefirelli), sub o beţie de lumini, culori (încântătoare decorul şi costumele lui Lucian Lichiardopol şi Stelei Verebceanu), în sunete alese, astrale (operă, rock, baladă, în frumoasa partitură a lui Dan Jinga), cu proiecţii video, macarale, fum, toate fiind personajele unei Idei clare, ce ne saltă din realitatea cotidiană în basm şi metaforă. Personaje sunt şi spectatorii, fixaţi în centrul scenei, pe scaune rotative, fiecare alegând varianta de privitor ca la teatru-minune într-un spaţiu reinventat. „Povestea” lui Shakespeare se ţese miraculos pe toate laturile. Într-un punct cardinal e Sicilia, plină de gloanţe şi de intrigi, cu Leontes, Regele tiran, orb de gelozie, care-şi ucide soţia; pe celelalte trei laturi, povestea de viaţă paşnică din Boemia luxuriantă, dominată de Perdita, fiica regelui alungată-n pustiu şi găsită de un păstor. Final sugestiv, tot pe altarul Siciliei, într-un muzeu, cu statuile regelui şi reginei, care pleacă spre paşnica Boemia.
…Festivalul Naţional de Teatru (FNT) a intrat în istorie. L-am primit cu sufletul plin, încântat că există, în pofida crizei, dar nu l-am privit fără necesara „raţiune pură”. Acum, după cele 32 de spectacole oferite de 21 de teatre (opt bucureştene, trei din Cluj-Napoca, două din Timişoara, câte unul din Paris, Braşov, Brăila, Iaşi, Ploieşti, Sf. Gheorghe, Sibiu, Tg. Mureş), se pot spune multe. Au existat lumini, unele fascinante (montările Cătălinei Buzoianu, lui Tompa Gabor, Alexander Hausvater, Alexandru Tocilescu, Alexandru Darie, Andrei Şerban, Cristi Juncu; scenografia lui Dragoş Buhagiar, la Sibiu), însă şi umbre, câteva jenante. Într-un fel, un Festival sub semnul cifrei 3…
…A 19-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru, începută la Bucureşti, de Halloween, reprezintă mai mult decât o sărbătoare a culturii române. Festivalul din acest an înseamnă, în primul rând, un superb triumf al Teatrului, semn că Arta nu poate fi ucisă de vremuri şi de efemerii lor lideri săraci, ea fiind parte integrantă din clasicul „modus vivendi” al omului.