Vă mărturisesc, dragii mei, că de ceva vreme nu mai sunt atât de mulți oameni care să mă surprindă plăcut, cu educația și caracterul lor. Se întâmplă ca surprinderea asta să fie în sens opus și să trăiesc mai degrabă dezamăgiri, decât revelații. Dar chiar și așa, mai descopăr tineri care parcă nu se identifică în niciun fel cu perioada pe care o trăim, venind dintr-o lume a binelui, a onestității, trăind în viață și pe scenă o anume demnitate de la care nu se abat. Un exemplu în acest sens este Maria Beatrice Băndoiu, o fată de toată isprava, pe care am avut bucuria zilele trecute să o cunosc mai bine, în cadrul unui concert, și dincolo de strălucirea reflectoarelor.
În viață ne asumăm fiecare acțiune pe care o întreprindem. Nu există hazard, nu există impuls, există doar alegeri pe care le facem, conștient sau inconștient. Suntem un produs al fiecărui moment în care ne decidem să facem niște mișcări. Oricât de tare am vrea ulterior să întoarcem timpul, nu mai e cu putință. Poate și de asta e necesară mai multă asumare printre oameni, pentru că mulți fug de repercusiuni, de consecințe, ascunzându-se mereu sub nevinovatul pretext al „sentimentelor”! Nu este așa, dragii mei! Și sentimentele au minte și izvorăsc de undeva, sunt hrănite, sunt alimentate, sunt duse la un alt nivel conștient.
A visa nu e neapărat ceva destinat unei anume categorii de oameni. Unii așa cred, că visătorii sunt mereu cu mintea prin nori, că nu au suficientă rațiune, că sunt mult prea romantici și că trăiesc într-o lume imaginară. Nimic mai fals! Visatul este gratuit, este la îndemâna oricui și este cel mai bun și cel mai important stimulent din viețile oamenilor. Dacă visezi ceva, la ceva, atunci cu siguranță vei lupta mai mult și vei fi mai determinat să ajungi măcar la 5% din îndeplinirea visului tău.
Anul trecut, prin vară, a ajuns la mine pe telefon un filmuleț cu un puști de vreo 6 ani care recita cu foc și patos, cu implicare, un poem aparte de Mihai Eminescu. M-a cucerit pe loc. Am făcut căutări, împreună cu echipa mea, și l-am găsit pe micuțul Rareș Prisăcariu, de la Botoșani. L-am invitat la emisiunea „Drag de România mea!“ - care, apropo, a fost prima sa apariție televizată - unde a realizat un moment emoționant, recitând, cu simțire, scrisoarea mea adresată României.
Nu sunt de felul meu un om nostalgic și nu-mi place să trăiesc în trecut. Merg pe premisa unei vieți trăite cu gândul la ce va urma, la ce am de făcut, la cum să devin mai bun și să evoluez, fără să rămân blocat în alte perioade mai mult sau mai puțin fericite ale vieții mele. Dar chiar și așa, mă reîntorc mereu cu drag la amintiri. Consider că noi oamenii fără amintiri am fi ca niște epave, care se duc către larg, dar care uită să mai acosteze din când în când, pentru alimentarea cu puțin combustibil și pentru merinde. Amintirile nu înseamnă tristețe sau durere, nu înseamnă rememorarea unui timp care a lăsat urme nefaste, ci urme pozitive. Asta pentru că fiecare moment al vieții noastre a contribuit la cei care suntem în prezent.
E o bucurie să scriu idei despre oamenii la care țin. Asta îmi oferă o satisfacție aparte și o fac doar pentru că simt nevoia să știți și voi că există nume care merită să fie luate drept exemplu, care n-au vanități și care pot sta oricând în față drept carte de vizită pentru domeniile lor de activitate.
Mă gândesc deseori că avem atât de puțin timp pentru toate, că viața trece și că poate nu suntem suficient de conștienți sau de recunoscători pentru ce suntem, ce vrem să facem, pentru ce avem sau ce am putea face. Nu știu dacă asta înseamnă lamentare, exagerare sau introspecție forțată, dar știu sigur, din propria experiență, că acesta este primul pas către a regreta ceva.