Acum vreo 8 ani, la Pitești, înaintea unui spectacol de-al meu de la Teatrul „Alexandru Davila“, loc în care am fost angajat vreo 16 ani, mi-a fost prezentată o fată. Avea 11 ani, era timidă, plăpândă și ținea în mână un nai care era stricat. Mi-a cântat divin și de atunci am zis că voi face tot posibilul să ajut acest copil să meargă mai departe.
Iubesc și apreciez oamenii cu voință, cu determinare, care înțeleg fenomenul artistic și care reușesc, pe propriile forțe, așa ca mine, să facă per- formanță, într-o nișă care vine pe o piață ce nu ne dă multe șanse de izbândă nouă, celor independenți.
Se spune că oamenii caută fericirea acolo unde ea nu se regăsește. Nimic mai adevărat! Eu unul am tot vorbit în permanență despre fericire, despre cum o văd și o definesc eu, dar poate că n-am trecut-o niciodată prin filtrul propriei mele trăiri și să vă mărturisesc cum o simt eu.
Văd o acută tristețe a oamenilor din jurul meu. Văd și mă frapează înverșunarea lor, dorința de a lovi în permanență, de a se impune cu orice preț. Mă șochează cum unii au falsa impresie că libertatea este cea pe care ei o consideră un bun de nestăvilit.
Primeam recent propunerea de a mă creiona singur într-un portret, ca descriere, în cuvinte. Sigur că e greu și e ciudat să faci afirmații despre propria persoană. Eu consider că zugrăvirea cea mai bună a mea o pot face oamenii din jurul meu, de la familie și prieteni până la publicul care iubește ceea ce sunt și ce fac.
A avea încredere în oameni, în vremurile pe care le trăim, este mai degrabă o provocare, decât o binecuvântare. Nu țin nicio prelegere cu privire la asta, dar mi se pare că se rănește foarte simplu, că e la îndemâna oricui să trădeze și că fiecare merge, din ce în ce mai mult, pe principiul greșit că orice pe lumea asta are un preț. Eu nu cred că totul e de vânzare. Cred că încrederea în oameni, fie că o acorzi sau o primești, este ceva căruia nu îi poate fi atribuit o anumită valoare și nici nu se poate vinde. Știu că e foarte simplu să alegi uneori o cale mai ușoară sau mai convenabilă, știu că există situații imposibile, care par că nu au scăpare, dar niciodată nu se trădează omul de încredere.
Acum doi ani, pe vremea asta, eram la Buzău, pe scenă, în cadrul concertului meu, în pandemie, cu jumătate de sală ocupată de oameni cu măști, distanțați legal. Primeam atunci vestea că Nicolae Dabija, pe care-l auzisem cu doar câteva zile înainte și ne văzusem cu doar o lună mai devreme, este grav bolnav de COVID-19. Intubat... Am început să plâng pe scenă, ca un copil, în fața oamenilor...