Nu există subiect de şuetă, ba chiar de bârfă, mai vârtos decât regimul alimentar. În cura de slăbire există sute de milioane de experţi pe toată suprafaţa Pământului! Şi în România, când e vorba despre ce e bine să pui în farfurie, se bulucesc să-ţi dea sfaturi o vecină de pe scara blocului şi un cumătru din Huşi, pricepuţi în curele de slăbire. Chestiunea e atât de serioasă şi poate avea consecinţe atât de rele, încât e o teribilă imprudenţă să te apuci să urmezi reţetele unor aşa-zişi specialişti, care se laudă că deţin secretul alimentaţiei raţionale şi al modului de a slăbi. Părerea mea, nu este bine să te laşi pe mâna unor consilieri de 3 lei, ci trebuie să urmezi recomandările unor medici specialişti în ale nutriţiei. Nu poate nimeni pe lumea asta să se pituleze pe poteci ocolitoare ale vieţii, încercând să nu se intersecteze cu drumul urmat de reumatisme. Vrem, nu vrem, dăm ochii măcar o dată în viaţă cu câte o durere reumatică, de-ţi vine să vorbeşti deochiat, ca românii, şi să zici cu năduf „că-ţi bagi picioarele în reumatism!“. Uşor de zis, greu de înfăptuit, că de multe ori chiar picioarele te dor, de nu poţi să ţi le bagi, blestemând boala reumatică. Bolnavul de ficat are înţepenită în cap o idee ce nu mai este de actualitate, dar umblă de nebună prin telefonul fără fir al populaţiei. Bolnavul de ficat a auzit de la o cumătră din Huşi sau de la un vecin de palier că meniul său este restricţionat cu severitate şi că regina prânzurilor şi împărăteasa cinelor la bietul hepatic este brânza de vaci sau, cum e băşcălită, „brânza de veci”. Bietul hepatic nu numai că are insomnii cu gândul la îngrozitoarele „transaminaze”, dar, colac peste pupăză, nu se poate gândi cu plăcere la niscaiva alimente gustoase, ci numai la brânza aia de vaci, pe care o mestecă de parcă ar fi tencuială. Eroare! Istoria omenirii a aplaudat până la înroşirea palmelor atunci când lumea asta colosală a făcut un pas uriaş pe drumul dezvoltării, adică atunci când omul s-a ridicat în două picioare, devenind cea mai evoluată vieţuitoare. Se pare că aia a fost treapa decisivă în istoria planetei Pământ, când omul s-a lepădat de regnul animal, a renunţat la poziţia în patru labe şi s-a înălţat ca un biped. Se pare că atunci omul a început să judece divers şi decisiv cu creierul, să aibă conştiinţă şi comunicare prin vorbe, precum şi alte perfecţionări de structură şi reacţie. Uneori se bramburesc lucrurile într-atât, încât în rândul poporului se face un adevărat ghiveci din situaţiile importante şi cele derizorii, amestecând într-o ciulama stările de urgenţă cu acelea care nu necesită mare grabă. În rândul populaţiei, mai ales în domeniul sănătăţii, se învârt tot felul de confuzii. Din necunoaşterea unei stări, unii nu se duc imediat la doctor atunci când situaţia chiar o cere, iar alţii îi plictisesc pe medici, venind alarmaţi în goană că le curge nasul, că îi supără genunchiul la schimbarea vremii şi alte nimicuri. M-a sunat la telefon o voce de bărbat puternică: „Nea Florine, ajută-mă! M-am aplecat sub robinetul de la baie să mă spăl pe gât şi pe spate şi îndreaptă-te după aia dacă mai poţi! Am rămas aplecat în unghi drept, mă doare mijlocul de îmi sar ochii şi nici nu pot să merg pe stradă de ruşine.“ Bietul bărbat a păţit ca mulţi alţii, fac o mişcare niţel mai curajoasă şi rămân încovoiaţi ca mânerul de la umbrelă. Mai amintim că lombosciatica îi trăsneşte pe mulţi aşa, din senin. Urma un meci important al naţionalei de fotbal, şi portarul tricolorilor, Lung, s-a trezit dimineaţa, cu două zile înainte de meci, cu spatele îndoit şi cu dureri teribile în şale. Ce să mai plonjeze, ce să facă salturi acrobatice după minge, când el abia putea să umble prin cameră! Până la urmă a avut noroc şi, în trei zile, „colţii“ cu care-l înşfăcase durerea de mijloc s-au retras. Aceeaşi păţanie a avut-o şi un actor foarte la modă, care, în ajunul unei premiere, a fost lovit de o criză de spate, încât medicii, cu eforturi disperate, abia l-au adus în stare de mers, ca să nu se compromită premiera. Dar Read more: „Vai de şalele mele!“ Zic nostim unii oameni, mai de la mahala, o vorbire, pasămite doldora de iubire: „Aoleu, mânca-ţi-aş ochişorii tăi!“. Şi asta aduce în discuţie cât de preţioşi sunt ochii, că nu degeaba metaforizează românul, cel născut poet: „Scump ca lumina ochilor“. Din păcate, nu numai cei care ne plac zic „mânca-ţi-aş ochii tăi”, ci şi bolile par să spună la fel. În materie de ochi, există o sumedenie de afecţiuni: unele mai ale naibii, altele mai blânde, altele care nici nu mai sunt declarate a fi boli, cum este presbiopia - acea slăbire a vederii de aproape după vârsta de 40 de ani. Când un om se prezintă la otfalmolog cu un necaz la ochi, invariabil pune întrebarea: „Îmi revine vederea?“. Răspunsul e uneori pozitiv, alteori, din păcate, negativ.