Ne luăm mereu repere pentru a fi fericiți, deși nimeni nu știe cu exactitate cum este acest sentiment și ce înseamnă el cu adevărat. Nu are nicio regulă scrisă, nu e notat în vreun manual al bunei desfășurări din viață și nici nu se intuiește prea simplu.
Luna a
ceasta poate fi numită cu ușurință luna iubirii. Nu neapărat pentru că ar fi notat asta pe undeva sau pentru că am avea mai multe celebrări ale dragostei cu date specifice, ci pentru simplul fapt că plutește în aer o stare de bine care nu vine din altă parte decât de la iubirea pe care o avem în suflete.
Sunt omul căruia îi place enorm să râdă. Lumea din jur, anumite situații, tristețile și chiar dramele puternice pot fi salvate cu un strop de umor. Și cred că nu e nici greu și nici imposibil să fim pozitivi, veseli și să privim la ce trăim ca și cum am mai pune permanent o fisă în tonomatul cu seninătate. Eu unul așa mi-am construit viața până acum și așa o voi face și de acum înainte.
Mereu am mers pe ideea că oamenii trebuie să facă numai ce le place și ce știu mai bine. Atunci când te apuci de ceva față de care ai un sentiment de entuziasm, determinarea e alta și lucrurile prind o altă formă, mult mai deplină. Asta indiferent de domeniul de activitate al fiecăruia, pentru că orice tip de muncă, de creație, de dăruire, este nobil și lasă în urma sa ceva notabil, fie că vor unii să recunoască sau nu asta. Cred în puterea visurilor și mai cred că atunci când iubești visul cu tot sufletul, acesta ajunge să se îndeplinească.
Îmi e greu uneori să spun lucrurilor pe nume, de teama de a nu deranja, de frica adevărului meu, poate că nu cel corect. Oamenii nu știu cu exactitate cum stă treaba cu sinceritatea și de asta de multe ori pierim pe „propria limbă”. Dar eu consider că acest risc trebuie asumat și cu orice preț plătit, chiar și cel al contestării și al supărării, trebuie să fim sinceri.
Iubesc să scriu despre oamenii pe care îi admir și care îmi oferă lecții atunci când ne vedem. Nu o fac din obligație sau pentru că aș face bucurii cuiva, ci pentru simplul fapt că mi se pare o datorie față de voi, cititorii mei, să vă spun ce mă emoționează, ce mă uimește și cine mă face pe mine să mă înclin, cu toată admirația.
Pornim de fiecare dată la drum cu speranțe maxime! Avem o mulțime de visuri, de planuri, dar parcă nu facem suficient ca să le ducem la bună îndeplinire. Vrem să vină providența în viața noastră, dar nu mișcăm, de multe ori, nici măcar un deget. Cele bune se adună la cei care depun efort, care muncesc și care vor, cu tot dinadinsul, să-și ducă la bun sfârșit anumite țeluri, mai mari sau mai mici.
Nu sunt omul bilanțurilor. Nu-mi place să trag o linie mare și să fac o analiză despre ce am făcut sau ce am vrut să fac, cu puncte tari și puncte slabe. Cred că fiecare individ are dreptul să se lase în voia destinului, luând ca atare fiecare etapă.
E deja vremea în care orașele, mall-urile și toate magazinele sunt pline cu oameni cu mare apetit de cumpărat, cea mai mare parte dintre ei preferând să cumpere cadouri. Minunat, spun eu! Asta pentru că „a dărui“ mi se pare verbul cel mai nobil și mai special din lume. De ce spun asta? Pentru că gestul în sine, de a oferi ceva, cuiva, este o trăsătură de caracter definitorie, pe care nu mulți o au și care trădează sensibilitate, bunătate și, desigur, altruism, cel fără de care s-ar crea cel mai mare haos din lume.
Nu mai e foarte mult și vine Crăciunul, cu toate frumusețile lui, cu poleială, cu lucrurile interesante și agitația specifică și cu bucuria că ne alăturăm celor dragi, că auzim oameni pe care-i iubim, că mâncăm bine, colindăm sau privim lucruri și momente de suflet. Nu știu cum îl așteaptă fiecare și cum priviți voi această perioadă, dar eu cred că este cea mai agitată și mai intensă perioadă a anului.
E Ziua Națională și, ca în fiecare an, toată lumea se întrece în declarații de dragoste, în promisiuni, în fel și fel de mândrii. De paradă și inutile pentru prea mulți...