În viață ne asumăm fiecare acțiune pe care o întreprindem. Nu există hazard, nu există impuls, există doar alegeri pe care le facem, conștient sau inconștient. Suntem un produs al fiecărui moment în care ne decidem să facem niște mișcări. Oricât de tare am vrea ulterior să întoarcem timpul, nu mai e cu putință. Poate și de asta e necesară mai multă asumare printre oameni, pentru că mulți fug de repercusiuni, de consecințe, ascunzându-se mereu sub nevinovatul pretext al „sentimentelor”! Nu este așa, dragii mei! Și sentimentele au minte și izvorăsc de undeva, sunt hrănite, sunt alimentate, sunt duse la un alt nivel conștient.
A visa nu e neapărat ceva destinat unei anume categorii de oameni. Unii așa cred, că visătorii sunt mereu cu mintea prin nori, că nu au suficientă rațiune, că sunt mult prea romantici și că trăiesc într-o lume imaginară. Nimic mai fals! Visatul este gratuit, este la îndemâna oricui și este cel mai bun și cel mai important stimulent din viețile oamenilor. Dacă visezi ceva, la ceva, atunci cu siguranță vei lupta mai mult și vei fi mai determinat să ajungi măcar la 5% din îndeplinirea visului tău.
Anul trecut, prin vară, a ajuns la mine pe telefon un filmuleț cu un puști de vreo 6 ani care recita cu foc și patos, cu implicare, un poem aparte de Mihai Eminescu. M-a cucerit pe loc. Am făcut căutări, împreună cu echipa mea, și l-am găsit pe micuțul Rareș Prisăcariu, de la Botoșani. L-am invitat la emisiunea „Drag de România mea!“ - care, apropo, a fost prima sa apariție televizată - unde a realizat un moment emoționant, recitând, cu simțire, scrisoarea mea adresată României.
Nu sunt de felul meu un om nostalgic și nu-mi place să trăiesc în trecut. Merg pe premisa unei vieți trăite cu gândul la ce va urma, la ce am de făcut, la cum să devin mai bun și să evoluez, fără să rămân blocat în alte perioade mai mult sau mai puțin fericite ale vieții mele. Dar chiar și așa, mă reîntorc mereu cu drag la amintiri. Consider că noi oamenii fără amintiri am fi ca niște epave, care se duc către larg, dar care uită să mai acosteze din când în când, pentru alimentarea cu puțin combustibil și pentru merinde. Amintirile nu înseamnă tristețe sau durere, nu înseamnă rememorarea unui timp care a lăsat urme nefaste, ci urme pozitive. Asta pentru că fiecare moment al vieții noastre a contribuit la cei care suntem în prezent.
E o bucurie să scriu idei despre oamenii la care țin. Asta îmi oferă o satisfacție aparte și o fac doar pentru că simt nevoia să știți și voi că există nume care merită să fie luate drept exemplu, care n-au vanități și care pot sta oricând în față drept carte de vizită pentru domeniile lor de activitate.
Mă gândesc deseori că avem atât de puțin timp pentru toate, că viața trece și că poate nu suntem suficient de conștienți sau de recunoscători pentru ce suntem, ce vrem să facem, pentru ce avem sau ce am putea face. Nu știu dacă asta înseamnă lamentare, exagerare sau introspecție forțată, dar știu sigur, din propria experiență, că acesta este primul pas către a regreta ceva.
Acum vreo 8 ani, la Pitești, înaintea unui spectacol de-al meu de la Teatrul „Alexandru Davila“, loc în care am fost angajat vreo 16 ani, mi-a fost prezentată o fată. Avea 11 ani, era timidă, plăpândă și ținea în mână un nai care era stricat. Mi-a cântat divin și de atunci am zis că voi face tot posibilul să ajut acest copil să meargă mai departe.
Iubesc și apreciez oamenii cu voință, cu determinare, care înțeleg fenomenul artistic și care reușesc, pe propriile forțe, așa ca mine, să facă per- formanță, într-o nișă care vine pe o piață ce nu ne dă multe șanse de izbândă nouă, celor independenți.
Se spune că oamenii caută fericirea acolo unde ea nu se regăsește. Nimic mai adevărat! Eu unul am tot vorbit în permanență despre fericire, despre cum o văd și o definesc eu, dar poate că n-am trecut-o niciodată prin filtrul propriei mele trăiri și să vă mărturisesc cum o simt eu.
Văd o acută tristețe a oamenilor din jurul meu. Văd și mă frapează înverșunarea lor, dorința de a lovi în permanență, de a se impune cu orice preț. Mă șochează cum unii au falsa impresie că libertatea este cea pe care ei o consideră un bun de nestăvilit.
Primeam recent propunerea de a mă creiona singur într-un portret, ca descriere, în cuvinte. Sigur că e greu și e ciudat să faci afirmații despre propria persoană. Eu consider că zugrăvirea cea mai bună a mea o pot face oamenii din jurul meu, de la familie și prieteni până la publicul care iubește ceea ce sunt și ce fac.