… Inspirat acest titlu dat colocviului din cadrul ediţiei a IX-a a festCo. O temă actuală, discuţii necesare. Interogaţia gravă ar trebui să sune „Cine mai scrie piese de teatru româneşti?”, după ce Uniunea Scriitorilor s-a acoperit de ruşine neacordând, al doilea an consecutiv, premiul pentru dramaturgie!?! La colocviul despre comedie, în cadrul Festivalului Comediei Româneşti, zece dramaturgi autohtoni, trei regizori (Cristi Juncu, Dan Tudor, Ana Mărginean) şi… niciun director de teatru! S-a încercat o radiografie a fenomenului şi definirea comediei de astăzi pornindu-se de la încercări fără legătură cu genul, cum a fost chiar „uvertura” actualei ediţii festCo, piesa „Cuvântul progres spus de mama sună teribil de fals”, a cunoscutului Matei Vişniec, evident o… dramă! Prolificul comediograf Adrian Lustig, membru al juriului concursului de comedie, declara că la niciunul dintre cele 36 de texte citite n-a râs o dată, ceea ce spune multe despre cum este abordat genul astăzi. Ca o confirmare, lectura-spectacol a piesei câştigătoare a concursului este orice numai comedie nu!... Dramaturgul Puşi Dinulescu amintea că marele Cehov nu şi-a intitulat nicio piesă comedie, Dinu Grigorescu sublinia cu amărăciune că în ultimul sfert de veac la „Comedie” n-au fost debutaţi decât doi autori români, în timp ce Peca Ştefan lăuda proiectul noii generaţii de dramaturgi de a lucra în echipe, cu regizorii, idee interesantă, însă nesusţinută îndeajuns chiar de spectacolul „România 21”, al team-ului discutatului autor. S-a vorbit despre lipsa unei şcoli de dramaturgie, ca în Occident, despre necesitatea colaborării dintre dramaturg şi regizor, mai toţi concluzionând că piesele româneşti nu prea sunt citite de directorii de teatru şi de regizori. Ceea ce s-a spus şi la ediţia trecută!... Salvarea de la naufragiul comediei (măcar) româneşti actuale ar putea veni de la George Mihăiţă, boss-ul de la „Comedie”, care a cerut dramaturgilor două-trei dintre piesele lor pentru a le da regizorilor! Din păcate, de promisiuni nu duc lipsă cei care mai scriu teatru în România. Read more: Cine mai scrie comedie românească? ... În mitologie, Hyperion apare ca fiul Cerului, tatăl Soarelui şi al Lunii. În realitatea românească, de aproape două decenii, Hyperion înseamnă o citadelă a creatorilor de frumos. Acolo, la universitatea particulară cu nume din mitologie, un ctitor frenetic, decan fondator şi remarcabil om de cultură, inconfundabilul Geo Saizescu, a ridicat şi o Facultate de Arte, cu veritabile laboratoare de alchimie (teatru, film, fotografie), unde s-au sădit talente şi de unde au răsărit artişti autentici. Toţi ducând cu ei girul unor profesori de elită: Adela Mărculescu, Lucia Mureşan, Rodica Mandache, Catrinel Dumitrescu, Ruxandra Sireteanu, Maia Morgenstern, Magda Catone, Ion Cojar, Ion Lucian, Damian Crâşmaru, Cornel Todea, Eusebiu Ştefănescu, Emil Hossu, Virgil Ogăşanu, Grigore Gonţa, Ştefan Radof, Mircea Anca şi alţii, referindu-mă la scenă. Read more: Hyperion, fiul teatrului ... Incredibil, dar adevărat! Pentru al doilea an consecutiv, Uniunea Scriitorilor din România (USR) nu a acordat Premiul pentru dramaturgie!?! Dincolo de acest jenant „record” mondial (pentru unii echivalent cu o băşcălie tipic dâmboviţeană!), se nasc interogaţii grave şi perspective sumbre. Sigur, prima întrebare care se pune este dacă avem dramaturgie autohtonă contemporană. Mă încumet să zic da, după ce am citit câteva sute de piese în ultimul an. Fireşte, nu apare în fiecare deceniu un Naum, un Mazilu, un Sorescu, un Solomon, un D.R.P., un Radu Dumitru, un Viorel Cacoveanu, un Caraman, un Udrea, un Gârbea, un Macrinici şi alţii, tot aşa cum Premiile pentru poezie sau proză oferite de USR în ultimii ani sunt departe de Nichita Stănescu sau de Marin Preda. Raţiunea suficientă a acestor Premii nu o reprezintă însă comparaţia, ci emulaţia într-o literatură sănătoasă, bogată. Un prim semn că avem dramaturgi îl reprezintă evantaiul anual al concursurilor de piese autohtone (UNITER, Timişoara, Râmnicu Vâlcea, festCo, Giurgiu, Galaţi şi altele). Apar şi volume de teatru, bune sau mai puţin reuşite. Ba, USR finanţează şi un Club al dramaturgilor, unde se citesc anual zece texte. Şi atunci, de ce tocmai USR nu-i susţine (dimpotrivă!) pe autorii autohtoni de piese?! De ce se înscrie, alături de directori de teatru şi regizori, în clanul groparilor dramaturgiei autohtone? Read more: Renunţaţi la dramaturgie, Nicolae Manolescu! ... A trebuit să ajung la Festivalul Dramaturgiei Basarabene de la Chişinău ca să descopăr un minunat spectacol realizat la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani! O splendidă parabolă despre putere şi „căţei”, despre cameleonism politic, vechi de când lumea, tratat în grotesc şi în comicul absurd. Spectacolul „Ultimul Suţţo” a fost orchestrat uluitor de regizorul basarabean Alexandru Vasilachi, într-o mişcare scenică şi ideatică de mare efect, cu o încântătoare scenografie (Mihai Pastramagiu), fervoarea molipsitoare şi talentul celor 17 actori. Nu trebuie omis textul basarabeanului Dumitru Crudu, piesă care, în 2004, câştiga Concursul UNITER. Un text alegoric, cu o construcţie articulată, acoladă între domnitorii de ieri, preşedinţii de astăzi. Read more: Domnitorii de ieri, preşedinţii de azi... … Dacă, în România, există un singur teatru („Tudor Vianu” din Giurgiu) cu repertoriu alcătuit exclusiv din piese autohtone, un altul („Satiricus Ion Luca Caragiale” din Chişinău) s-a încumetat să organizeze chiar un Festival Internaţional dedicat dramaturgilor contemporani din Basarabia. Creaţie a formidabilului Alexandru Grecu (Artist al Poporului, regizor de top, ctitorul şi directorul „Satiricus”-ului, preşedintele UNITEM-ului), Festivalul, desfăşurat pe durata ultimelor şapte zile din Florar, a reprezentat nu doar o sărbătoare a dramaturgilor basarabeni, dar şi un profund motiv de meditaţie pentru viaţa teatrală din România. Nu doar din punct de vedere cantitativ: 16 piese basarabene prezente în Concurs (de 11 autori), 8 montate în teatre din Moldova, 4 în România (la Botoşani, Cluj, Giurgiu şi Iaşi). Nu doar comedii, drame, dar şi două spectacole pentru copii, unul de revistă. Producţii diverse ca gen, formă, stil, limbaj scenic, mesaj clar. A doua ediţie a „Festivalului Internaţional al dramaturgiei naţionale” din Moldova a oferit un exemplu rar al generozităţii regizorilor faţă de textele autohtone. Montate nu din obligaţie de serviciu (cum se întâmplă, dacă se întâmplă, în România!), ci cu fervoare, cele 16 spectacole au oferit în majoritatea cazurilor adevărate creaţii artistice. S-a impus teatrul-manifest, protest, teatrul politic, matur şi curajos („Ţara asta a uitat de noi...”, „Made in Moldova”, „Cu bunelul, ce facem?”, toate de Constantin Cheianu, „Coridorul morţii”, de Irina Nechit), dar şi teatrul de metaforă („Fotografii cu clovni invizibili”, „Tangoul de Adio”, de Val Butnaru, „Pomul vieţii”, de Dumitru Matcovschi), comedia bine articulată („Ultimul Şuţţo”, de Dumitru Crudu, „Eu pentru cine votez?”, de Val Butnaru, „Prostul înţelept”, de Serghei Evstratiev), satira politică („Primul moldovean în cosmos”, de Nicolae Negru), fascinaţia teatrului pentru copii („Cobora un căţeluş din cer”, de Iulian Filip) şi altele.
... Din frumosul evantai de Festivaluri de teatru desfăşurate în ultima lună la noi (Bacău, Timişoara, Buzău, Sibiu), unul se detaşează prin ineditul juriului desemnat să stabilească ierarhia finală. Festivalul Vedeteatru (care se poate citi şi Vedete de teatru şi Vede teatru!), susţinut cu brio de Teatrul „George Ciprian” din Buzău, înseamnă, în primul rând, un gest rar, de înnobilare a spectatorului. Pentru al cincilea an (din cele opt ediţii), premiile Festivalului buzoian sunt desemnate de un Juriu al Publicului. Săptămâna trecută, spre exemplu, examinatorii (cinci la număr) pieselor intrate în concurs (şapte) au fost un inginer constructor, un elev, un judecător, un ofiţer al Ministerului Apărării Naţionale şi o secretară-dactilografă. Acordul final al unui Eveniment de ţinută avea să încânte mulţi specialişti prezenţi la Festival, de la actori de renume (Ion Lucian, Mircea Diaconu, George Mihăiţă, Ileana Stana Ionescu, Diana Lupescu şi alţii) la teatrologi (în frunte cu Emil Boroghină), cronicari şi oameni de teatru români, din Bulgaria şi din Germania. Căci judecata Juriului spectatorilor a coincis în mare măsură cu opinia experţilor, semn că există şi un public de teatru educat! Read more: Măria Sa Spectatorul Vedeteatru … „Aşa ceva nu s-a mai văzut!”. Cu aceste cuvinte a deschis Ion Caramitru, directorul Naţionalului bucureştean, un spectacol absolut uluitor, săptămâna trecută, pe prima scenă a ţării. Strict informativ, premiera absolută de la Naţional s-a numit „Spectacolul instalaţiilor tehnice ale sălii mari”, pe durata a 17 minute. În fapt, a fost un Vis, o fascinantă simfonie tehnică. În acordurile trepidante ale lui Vangelis („Cucerirea Paradisului”), ineditul show a debutat cu un dans al ştăngilor, 70 la număr, ca un joc perfect pe computer. Şi, apoi, baletul mecanic, magic, al celor cinci trape, cinci scene uriaşe care se ridicau şi coborau, unduiau halucinant, aducând din adâncuri o altă şi o altă scenă, una cu decorul din „Eduard al III-lea”. Domolit, superbul cvintet de trape (aliniate la nivelul normal al scenei) a făcut loc gimnasticii moderne a nu mai puţin de 11 culisante, dintre care una turnantă. Din stânga, tot în acorduri tulburătoare, a apărut decorul din „S-a sfârşit cum a început”, ca retragerea lină să-i fie însoţită de înaintarea din dreapta a lumii din „Toţi fiii mei”. S-a retras şi aceasta şi, din adâncul scenei, a venit, încet, emoţionant, până spre buza spaţiului de joc, cadrul din „Macbeth”, şi un altul, cu păpuşi uriaşe şi sperietori de păsări, rotindu-se în armonie cu muzica dibaci aleasă, cu decoruri din „Comedia norilor” şi „Ivan Turbincă”. Pe ecranul memoriei apăreau minunaţii actori care au dat viaţă magică acelor cadre, Ion Caramitru, Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, Sanda Toma, Valeria Seciu, Ileana Stana Ionescu, Monica Davidescu, Mircea Rusu, Şerban Ionescu, Mihai Constantin, Alexandru Bindea, Ovidiu Cuncea, Andrei Duban, Edi Adam şi câţi alţii. Iar când uriaşul spaţiu al primei scene a ţării a devenit o hală uriaşă, în întuneric, în dreapta şi în stânga au coborât porţi grele, ca din cetăţi străbune, să închidă, în semn de apărare, Templul Thaliei. Ca, în fundal, în clar-obscur, parcă sub perna de aer a lui Rembrandt, să coboare o altă cortină purtând trei litere alese: TNB. Read more: Fascinanta simfonie tehnică de la Naţional