… Când îşi dau mâna doi performeri ai comediei, un dramaturg - Cornel Udrea şi un regizor - Cristian Ioan, spectatorii trebuie să se ţină bine, să nu leşine de râs şi să nu cadă pe gânduri. Ca la ultima premieră a Teatrului Dramatic „I.D. Sârbu” din Petroşani, „Românie dragă, Elveţia mea”. Elveţia înseamnă, fireşte, visul, locul cu oameni fericiţi, la care tinde ingenua Melania (parcă, numai ea!). România este cea pe care o ştim, ţara în care trăim ca într-un „reality show” mamut, unde totul se vinde şi se cumpără, dezumanizându-ne...
…Psihologia cuplului, de la tandreţe la violenţă, de la sacrificiu la trădare, i-a preocupat mereu pe dramaturgii din întreaga lume. În ultima vreme, un tânăr scriitor francez atras de „tema” relaţiilor în tandem, Florian Zeller (născut la 28 iunie ’79, la Paris), se bucură, întâmplător sau nu, de generozitatea scenelor bucureştene ce l-au găzduit de două ori în ultimii ani. Cu piesa „Celălalt”, în mai 2008, la Metropolis, beneficiind de jocul excelent al Monicăi Davidescu şi Cristi Iacob, iar, mai nou, cu premiera de la Teatrul Foarte Mic, „Dacă n-ai mai fi…” (titlul original: „Si tu mourais”). Sigur, scriitura este girată de Premiul Academiei Franceze, din 2006, acordat pentru „teatru tânăr”. Ceea ce nu mă împiedică însă să afirm că este o piesă obişnuită, ce numai prin „teatru tânăr” nu şochează. Este o povestioară tipic franceză, cu trama (sau drama) ei, neliniştile galopante ale unei soţii (Anne, medic) care, după moartea soţului (Pierre, dramaturg!) într-un accident de maşină, descoperă însemnările unei viitoare piese ce-i sădesc gândul negru că a fost înşelată. Posedată de această îndoială ce o macină (nu întâmplător autorul are şi un roman intitulat „Fascinaţia răului”!), soţia porneşte o „anchetă” personală, chestionându-i pe cel mai bun prieten al dramaturgului (Daniel) şi pe tânăra actriţă Lora, potenţiala amantă. Este o investigaţie psihologică la care publicul participă direct, iar autorul are meşteşugul de a menţine mărturisirile şi confruntările în ambiguitate, ceea ce oferă fiecărui spectator dreptul la răspunsul lui, bazat, în echivocul final, pe vocea raţiunii, dar şi pe slăbiciuni sufleteşti.
… N-aş fi crezut că, la 5 (cinci) ani de la premieră, un spectacol poate avea atâta prospeţime, ritm şi farmec, cum am descoperit, zilele trecute, la „Tănase”! În Sala „Rapsodia” s-a declanşat nebunia de cum a început musical-ul „Omul care a văzut moartea”, de Octavian Sava şi Marius Ţeicu, râsul în cascadă şi bună-dispoziţia electrizând asistenţa. De „vină” au fost piesa lui Victor Eftimiu (după care s-a realizat musical-ul), regia lui Constantin Dicu şi senzaţionala poftă de joc a minunaţilor actori, având în capul listei pe Stela Popescu, marea doamnă a scenei româneşti (nu doar revistă, ci şi teatru dramatic, venindu-mi în minte memorabilul rol, de acum un sfert de veac, la Comedie, în „Turnul de fildeş”!), pe Alexandru Arşinel, un veritabil Sir al umorului de substanţă, şi pe irezistibilul Vasile Muraru, actor de mare profunzime. Mă încumet să afirm că această modernă montare a lui Constantin Dicu, la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, cu toate ingredientele genului (muzică şi dans de ţinută), cu furtuna de gaguri actuale, rostite fără a se sări calul, foamea de spectacol la înălţime a tuturor celor care au urcat pe scenă a îmbogăţit Istoria - şi aşa de poveste! - a textului lui Victor Eftimiu, unul de referinţă în dramaturgia românească.
… Consecvent planului său de a valorifica apropierea de Capitală, Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti vine des (şi cu succes!) la Bucureşti. Ultima descindere, cu atât de cunoscuta piesă „Take, Ianke şi Cadâr”, de Victor Ion Popa. Un veritabil curaj să te prezinţi în inima Capitalei (la „Nottara”), cu respectivul text, sub aura încă vie a uluitorului recital oferit la Naţionalul bucureştean, cu această piesă, de Radu Beligan, regretatul Gheorghe Dinică şi Marin Moraru. Risc pe care şi l-a asumat regizorul spectacolului ploieştean, Lucian Sabados (totodată şi directorul teatrului prahovean). Cutezanţă care a răsplătit, însă, colectivul de creaţie, în final, cu meritate aplauze, căci, exceptând startul puţin lent, am privit o montare cu farmecul ei. Dealtfel, eruditul Lucian Sabados oferea cheia spectacolului său, când declara înaintea premierei, în reuşitul caiet-program, că montarea nu va urmări neapărat faimoasa comedie, „ci povestea unei lumi cu bunele şi relele ei. Nostalgie şi fidelitate, adevăr şi istorie, omenesc şi slăbiciune, ieri şi azi”. Grea misiune şi-a asumat directorul de scenă şi al teatrului, însă reuşita s-a datorat gândirii spectacolului, „ca un episod din marele, fascinantul serial Take, Ianke şi Cadâr”, care a încântat atâtea generaţii în absolut întreaga Românie. Chiar şi lângă sondele Ploieştilor, „Take, Ianke şi Cadâr” a făcut senzaţie, în două variante, în ‘56 şi în ‘73, întâia montare atingând cota de 306 reprezentaţii!!! Cu siguranţă şi pentru că în acel spectacol rolul lui Ianke aducea la rampă un actor de geniu, Toma Caragiu!
… Premieră de zile mari la „Tănase”! Comedia muzicală „O premieră furtunoasă”, pornind, fireşte, de la remarcabila piesă a lui Caragiale („O noapte furtunoasă”), redefineşte savoarea spectacolului de revistă, atunci când este gândit, regizat şi jucat impecabil. La Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” (încă în exil la „Rapsodia”!), în ultima premieră, toată lumea cântă, râde şi dansează cu frenezie, cu nebună poftă de joc şi de viaţă. Firesc ca „O premieră furtunoasă” să ridice în extaz sala „full” cu spectatori de elită şi să declanşeze un potop de aplauze la scenă deschisă, mai ales că minunaţii Artişti (cu A!) Adriana Trandafir şi Valentin Teodosiu (în premieră la revistă!) au oferit veritabile recitaluri de gală.
…De 53 de ani, la Paris, Teatrul La Huchette joacă în aplauze două piese de Eugen Ionesco („Cântăreaţa cheală” şi „Lecţia”) în acelaşi spectacol. Unii îi zic „diptic”, alţii „coupe”. Care, de două săptămâni, se joacă şi la noi, la „Comedie”, un „duplex” (un spectator în seara premierei!) ridicat pe scenă de unul dintre cei mai profunzi analişti ai părintelui teatrului absurdului. Este regizorul Victor Ioan Frunză, care a montat până acum un memorabil „Regele moare”, la „Mundi” (actualul Metropolis), nedreptăţit de juriile vremurilor, şi o notabilă „Lecţie” la Teatrul Maghiar din Timişoara (unde, la Teatrul German, a pus şi „Scaunele”).
… Precizez de la bun început: va fi o cronică sentimentală. N-aş putea scrie altfel. Chiar dacă voi vorbi despre „O lume pe dos”, rămân fidel valorilor morale care nu s-au răsturnat chiar toate. În lumea de astăzi, absolut „pe dos”, Teatrul rămâne o oază de puritate şi frumos, un veritabil drog moral. Pe care ni-l oferă, cu nobil sacrificiu, cei care se mai (z)bat pentru morala Thaliei, ignorând haosul de sensuri şi abandonarea de principii. Un astfel de minunat trubadur al Teatrului este veşnic tânăra Iarina Demian, remarcabila Actriţă de decenii bune, neobositul regizor din ultimii ani. Alături de ea, în ultimul deceniu, dedicat dramaturgiei americane, fiul cel mic, actorul şi muzicianul în vogă Tudor Chirilă. Pe ambii îi ştiu şi îi preţuiesc de-o viaţă. De când împărţeam aceeaşi chilie, la „Sportul”, cu profesorul de gazetărie şi de Viaţă, întâiul lector al primelor mele texte dramatice, inegalabilul Ioan Chirilă, soţul distins al Iarinei şi tatăl sever al lui Tudor, certat nu o dată la telefon că nu exersa suficient la „corn”.
…Fidel programului său de promovare a dramaturgiei româneşti, Teatrul „Alexandru Davila” din Piteşti a mai oferit o premieră cu un text autohton. Avându-l la timonă pe experimentatul regizor Matei Varodi, frenetic susţinător al dramaturgiei româneşti fie că este vorba de restituiri („Micul Infern”, de Mircea Ştefănescu, a montat-o în premieră absolută), fie de texte contemporane („Preludiu pentru Electra”, de romancierul Petre Dumitriu, înseamnă doar unul dintre ele). În 34 de ani de frumoasă carieră, slujită cu mare pasiune, competenţă, căutări şi (poate, prea multă!) modestie, Matei Varodi a ridicat pe scenă peste 40 de texte româneşti, la Turda, Bârlad, Bucureşti, Sibiu, Sf. Gheorghe şi, mai ales, Piteşti. Iar truda acestui minunat şlefuitor de text românesc a fost răsplătită de o serie de premii (la două Colocvii de regie, la „Festivalul restituirilor” şi, în 2009, la Festivalul Internaţional al Teatrelor de Studio).
…Prin ianuarie, un condei nedocumentat s-a gândit să lanseze o „bombă” în lumea teatrului. Cică Regina regiei româneşti, Cătălina Buzoianu, mâhnită de multe, ar abandona teatrul! Tristeţea i-a cuprins pe mulţi, din atâtea generaţii fascinate de spectacolele memorabile ale Maestrei, dintre care unele efectiv nu pot fi uitate: „Maestrul şi Margareta”, „Să-i îmbrăcăm pe cei goi”, „Efectul razelor gamma asupra anemonelor”, „Interviu”, „Nu sunt Turnul Eiffel” (la foarte marele - în perioada cenzurii - Teatrul Mic), „Fuga”, „Chira Chiralina” şi câte altele. Din fericire, regizoarea de legendă mi-a mărturisit, înaintea „Rinocerilor” de la Comedie, zâmbind, că mâhnită este de multe, însă nu s-a pus vreodată problema să renunţe la teatru!
…Între puţinele teatre care, spre lauda lor, nu ocolesc dramaturgia românească, dimpotrivă, „Alexandru Davila” din Piteşti se află la loc de cinste. Fie că este vorba despre dramaturgi autohtoni clasici, fie contemporani. Ultima premieră din acest nobil proiect, cu un tânăr şi valoros regizor (Dan Tudor), un veritabil arheolog teatral. După reactualizarea lui Vasile Alecsandri prin frumosul spectacol „Sânziana şi Pepelea”, pe scena Naţionalului bucureştean, a urmat, la acelaşi teatru, „Molto, gran’ impressione” (primele texte dramatice: Costache Faca, Matei Millo, Costache Caragiali), ca, acum, Dan Tudor să-l readucă în prim-plan, la Piteşti, pe Mircea Ştefănescu, prin comedia (şi satira politică aş zice!) „Patriotica Română”. Piesa, din stirpea „Scrisorii pierdute”, ca o simetrie la „Escu”, de Tudor Muşatescu (prieten bun cu Mircea Ştefănescu), demască fanfaronada politică, falsul patriotism, corupţia, cameleonismul, şantajul, toate atingând apogeul în ajunul schimbării guvernului. „Patriotica Română” (premiera absolută a piesei, în 1955, la Teatrul Nottara, din Capitală) este o societate pe acţiuni care se „îngrijeşte” de popor cumpărând de la nemţi arme pentru un război inexistent, în numele comisioanelor şefului Onică şi a familiei numeroase. Textul parcă e scris anul trecut, fiecare dintre personajele lui Mircea Ştefănescu găsindu-şi un lanţ de corespondenţi în mai-marii vremurilor dâmboviţene. Cum piesa este incredibil de actuală, devine firesc ca, în final, o dată cu schimbarea guvernului, boss-ul Onică să treacă rapid în cealaltă barcă, a puterii ce a preluat conducerea. Trădarea reprezintă, doar, combustia Politicii, indiferent de epocă!... Cu atât mai vitriolant apare titlul piesei, „Patriotica Română”, astăzi, când cohorte de politicieni mimează grija faţă de popor, patriotismul.