A scrie despre oameni nu-i neapărat cel mai ușor exercițiu și nici cea mai simplă metodă de a arăta recunoștința. A așeza cuvintele potrivite despre personalități și caractere este mult mai greu decât și-ar imagina cineva, pentru că riști să fii subiectiv sau să vezi dintr-o optică diferită ceea ce poate exprima acel om.
Toată lumea mă întreabă despre viața mea. Îmi pare rău că trebuie să dezamăgesc curioșii, dar nu am deloc o viață așa cum o au toți ceilalți. Nu am timp să mă bucur de multe, sunt oarecum prins în fiecare latură a activităților mele și deseori uit ce înseamnă cu adevărat să trăiești, să ai o zi liberă, fără telefon, în care să nu faci nimic sau să ieși cu prieteni la masă fără să te gândești la filmări, proiecte și altele.
Am făcut acum câteva zile, pe 23 august, 46 de ani. Nu-i simt, nu-i percep și nici nu cred că au vreo importanță în economia vieții și a sufletului meu. Sunt doar o banală cifră, nici mică, nici mare, care adună experiențe și dorință de muncă și de a face lucruri extraordinare în continuare.
Folclorul nu e nicio rușine, nu e o redută care trebuie recucerită și nici măcar un stil adresat unei categorii de public. Folclorul este identitatea unui neam, indiferent care ar fi acesta, mai vechi sau mai nou. Este format din înțelepciunea populară și chiar dacă lumea este într-o continuă evoluție, la fel ca folclorul, acesta nu trebuie să dispară din viețile noastre, din preocupările noastre și din felul în care alegem să ne cunoaștem țara și valorile neaoșe.
Nu vorbesc foarte des despre sufletul meu. E un fel de mister care-mi aparține doar mie și pe care rar vreau să-l împărtășesc. Totuși, pentru voi, cei care mă iubiți și care vedeți în mine, după munca mea din anii aceștia, cu seriozitate și determinare, un om valoros, o fac fără menajamente.
Trăim într-o lume în care parcă oamenii-model nu mai sunt apreciați la justa valoare, o lume în care munca cinstită ajunge să fie nesemnificativă în fața imposturii la rang de virtute. În lumea aceasta nu mai există modele, nu mai există o bună măsură și nici bucuria de a descoperi noi și noi motive de a ne înclina.
Cred cu ardoare că în viață, dacă primești ceva, e musai să întorci asta! Nu ca pe-o obligație, ci ca pe-o mulțumire a fiecărui moment în care ai avut parte de bine și în care drumul tău a luat-o pe aleea potrivită, fiind îndrumat corect și coerent. Cred că anumite prietenii nu se uită niciodată și trec dincolo de timp, îmbogățindu-ne sufletul! De asta n-avem nevoie de mult în parcursul nostru ca să fim fericiți! De asta eu nu fac lucruri cu scop demonstrativ. Ci doar pentru că le simt și pentru că așa consider eu că e omenește și natural să aduc mulțumiri celor care mi-au pus pe chip lumină și mi-au făcut inima să tresalte de frumos de multe ori.
Am admirat întotdeauna oamenii direcți, care știu să pună punctul potrivit într-o discuție și care nu se ascund după diferite pretexte dacă au ceva de spus. Asta e o trăsătură de caracter pe care nu o au foarte mulți și care arată nu doar educație, ci și un soi de asumare, care face atât de bine în zilele în care trăim, în care toată lumea laudă pe toată lumea, doar de conveniență.
Deseori oamenii văd doar partea frumoasă și ușoară a profesiei de artist. Totul pare coborât din povești, pare poleit, pare desprins dintr-o lume în care nu e nimic trist. Nu vreau să fiu eu cel care dărâmă acest mit, dar realitatea nu-i deloc asta. Da, profesia aceasta, care-i mai mult o vocație, pentru cei care o fac cu simț de răspundere și devotament, este frumoasă, dar vine la pachet cu un bagaj întreg de renunțări, vine cu tumult, cu zbucium, greutăți, neliniști, responsabilitate și cel mai important, cu permanentă teamă de a nu dezamăgi.
Îmi place, de multe ori, să privesc lumea și oamenii prin ochii altora. Să văd reprezentări și interpretări așa cum le gândesc sau le simt alții. E un exercițiu pe care vi-l recomand și care te ajută să înțelegi diversitatea, să distingi altfel sufletele și chiar să ai reprezentări diferite asupra unor locuri și fapte.