Îmi place să fiu copil uneori, în sensul figurat. Mă alint și parcă aștept o permanentă validare a muncii mele. Nu dintr-o vanitate și nici din dorința de a fi în centrul atenției, ci pentru simplul fapt că sufletul meu se încarcă atunci când știu că am lăsat „urme-n urma mea“.
Iată că au trecut mai bine de patru ani de când bunul meu prieten și mentor, marele scriitor și academician basarabean Nicolae Dabija ne-a părăsit, mult prea curând.
Mi-am lăsat întotdeauna sufletul să viseze. Nu i-am pus bariere, n-am încercat să-i înfrâng pornirile și i-am acordat mereu încrederea necesară.
Curajul este greu. Curajul nu are scăpare, nu poate fi păcălit și nici nu are criterii de identificare. Îl ai sau nu îl ai. Este foarte simplu! Într-o lume bazată mult prea mult pe aspect, pe suprafață, curajul a ajuns o redută, un ceva vetust, care nu mai e la modă și care e bagatelizat oarecum.
Muzica, sub orice formă sau orice gen ar avea ea, a stârnit și va stârni mereu reacții de tot soiul. Opinii care de care mai contrastante, patimi diverse. Eu văd lucrurile destul de simplu. Muzica înseamnă, dincolo de absolut orice, emoție. Iar dacă unii nu rezonează cu un anumit tip de emoție, atunci da, există posibilitatea de a nu le fi pe plac un stil anume.
Se spune deseori că trebuie să fim puternici, invincibili. Încă din școală, de zeci de ani, până azi, am fost educați să fim cei mai buni și cei mai performanți, inoculându-ni-se ideea că există doar învingători și învinși. NIMIC MAI FALS!
Este foarte important pe lumea aceasta cum alegi să spui anumite lucruri. Vorbele sunt cele care zugrăvesc, dar pot să și dărâme în același timp. Vorbele pot fi cu ușurință interpretate și de asta este esențial să fim într-o permanentă atenție la ce spunem și cum spunem. De multe ori, rănile unor cuvinte pot fi mai dure și mai complexe decât unele fizice.
Vreau să vă spun, pe scurt, o mică parte a vieții mele și a echilibrului meu interior. Nu m-au interesat niciodată invidiile altora. Mă poziționez deasupra lor, încerc să fac cumva să nu mă afecteze și, desigur, să nu răspund cu aceeași monedă, ci mai degrabă așa cum am fost eu educat, cu bun simț și empatie.
Uneori vrem mai mult decât putem duce. Vrem să adulmecăm toată puterea lumii în noi, fără a conștientiza că există și niște limite de care trebuie să ținem cont.
Am uneori momente în care revin în copilărie. Sunt o mulțime de tablouri frumoase și pline de un farmec anume în acea perioadă și parcă aș mai vrea, măcar pentru câteva clipe, să mai revin în timpul acela...
Există caractere care au atâta lumină și bunătate în ei încât ar putea fi cu ușurință izvor pentru o lume întreagă. Sunt binecuvântat să am câțiva astfel de oameni în jurul meu, unul dintre aceștia fiind părintele meu spiritual de cântec, maestrul Jolt Kerestely.