Cineva m-a provocat zilele acestea să scriu o rețetă a succesului meu, a longevității, a puterii de a mă menține mereu în față. Vă mărturisesc că nu am cine știe ce ingrediente și că nu există secrete ascunse pentru asta, ci doar câteva direcții clare, pe care mi-ar face mare plăcere ca oamenii să le conștientizeze și să le vadă rațional.
V-am mai spus, dragii mei, că există oameni în țara aceasta care mută munții, la propriu, cu activitatea lor. Oameni admirabili, pe care eu îi respect și care mă uimesc cu puterea lor de a transforma comunități, de a face evenimente, de a așeza lucrurile și a făuri frumosul.
Așa e construită viața încât vrem, nu vrem, trebuie să ne asumăm repercusiunile acțiunilor noastre. Știu că mulți se ascund după deget, încercând să-și construiască propriul adevăr, în care cred.
Există oameni în țara asta care schimbă tot ce este în jurul lor, prin profesionalism și implicare, și care ajung în fruntea unui top imaginar al profesioniștilor, fără a face neapărat asta cu spirit demonstrativ, ci dintr-un fel de relaxare oferită de cunoaștere, deschidere și experiență.
Mi-e teamă uneori de reacțiile mele, de impulsurile pe care le pot avea, de cum aș putea fi în momente extreme. Nu sunt un om impulsiv și mi-am educat răbdarea în timp, dar anumite lucruri pe lumea asta nu avem cum să le controlăm. V-am spus de asta pentru că azi vreau să vă vorbesc despre schimbare.
Mulți mă întreabă cum percep eu cei 30 de ani care au trecut de la lansarea mea oficială în spațiul audio-vizual românesc, în 1993, la Festivalul de la Mamaia, la secțiunea de Interpretare și la recitaluri, în medalionul dedicat compozitorului George Grigoriu. Răspunsul e tare simplu: nu-i percep!
Vă mărturisesc, dragii mei, că de ceva vreme nu mai sunt atât de mulți oameni care să mă surprindă plăcut, cu educația și caracterul lor. Se întâmplă ca surprinderea asta să fie în sens opus și să trăiesc mai degrabă dezamăgiri, decât revelații. Dar chiar și așa, mai descopăr tineri care parcă nu se identifică în niciun fel cu perioada pe care o trăim, venind dintr-o lume a binelui, a onestității, trăind în viață și pe scenă o anume demnitate de la care nu se abat. Un exemplu în acest sens este Maria Beatrice Băndoiu, o fată de toată isprava, pe care am avut bucuria zilele trecute să o cunosc mai bine, în cadrul unui concert, și dincolo de strălucirea reflectoarelor.
În viață ne asumăm fiecare acțiune pe care o întreprindem. Nu există hazard, nu există impuls, există doar alegeri pe care le facem, conștient sau inconștient. Suntem un produs al fiecărui moment în care ne decidem să facem niște mișcări. Oricât de tare am vrea ulterior să întoarcem timpul, nu mai e cu putință. Poate și de asta e necesară mai multă asumare printre oameni, pentru că mulți fug de repercusiuni, de consecințe, ascunzându-se mereu sub nevinovatul pretext al „sentimentelor”! Nu este așa, dragii mei! Și sentimentele au minte și izvorăsc de undeva, sunt hrănite, sunt alimentate, sunt duse la un alt nivel conștient.
A visa nu e neapărat ceva destinat unei anume categorii de oameni. Unii așa cred, că visătorii sunt mereu cu mintea prin nori, că nu au suficientă rațiune, că sunt mult prea romantici și că trăiesc într-o lume imaginară. Nimic mai fals! Visatul este gratuit, este la îndemâna oricui și este cel mai bun și cel mai important stimulent din viețile oamenilor. Dacă visezi ceva, la ceva, atunci cu siguranță vei lupta mai mult și vei fi mai determinat să ajungi măcar la 5% din îndeplinirea visului tău.
Anul trecut, prin vară, a ajuns la mine pe telefon un filmuleț cu un puști de vreo 6 ani care recita cu foc și patos, cu implicare, un poem aparte de Mihai Eminescu. M-a cucerit pe loc. Am făcut căutări, împreună cu echipa mea, și l-am găsit pe micuțul Rareș Prisăcariu, de la Botoșani. L-am invitat la emisiunea „Drag de România mea!“ - care, apropo, a fost prima sa apariție televizată - unde a realizat un moment emoționant, recitând, cu simțire, scrisoarea mea adresată României.
Nu sunt de felul meu un om nostalgic și nu-mi place să trăiesc în trecut. Merg pe premisa unei vieți trăite cu gândul la ce va urma, la ce am de făcut, la cum să devin mai bun și să evoluez, fără să rămân blocat în alte perioade mai mult sau mai puțin fericite ale vieții mele. Dar chiar și așa, mă reîntorc mereu cu drag la amintiri. Consider că noi oamenii fără amintiri am fi ca niște epave, care se duc către larg, dar care uită să mai acosteze din când în când, pentru alimentarea cu puțin combustibil și pentru merinde. Amintirile nu înseamnă tristețe sau durere, nu înseamnă rememorarea unui timp care a lăsat urme nefaste, ci urme pozitive. Asta pentru că fiecare moment al vieții noastre a contribuit la cei care suntem în prezent.