Uite că am ajuns și la vârsta de 47 de ani. Vă mărturisesc sincer că nu o simt deloc. Eu sunt omul care trăiește clipa, care e într-o continuă depășire a sa, care nu are timp să stea să se gândească prea mult la ce a fost sau la ce va fi.
Timpul trece pe lângă noi. De multe ori mi se pare că în van, fără o noimă clară, iar în trecerea aceasta a lui nu are nici milă și nici nu dă semnale. Sigur că toată lumea vorbește despre asta, dar câți fac ceva la modul concret, să-l transforme în calitate? Nici măcar eu.
Voi știți oameni fără limite, care au un fel de nebunie frumoasă în ceea ce fac, slujind până la sânge, până la ultima bucățică de pasiune și de putere țelul lor? Eu cunosc mai mulți, dar unul dintre aceștia, care mă uimește cu forța sa, cu atenția și cu dragul nespus de România și de autentic, este Virginia Linul, artist unic, creator de costume populare. Mulți dintre voi ați văzut costumele pe care eu le port în ultimul an la concertele mele mari folclorice. Sunt opera ei și sunt parcă din vremurile de cândva.
Voi cât de tare îi prețuiți pe cei din jurul vostru? Se spune că suntem ce suntem, fiecare individ, printr-un cumul de momente, legături, sfaturi, reacții și afecțiuni din partea celor pe care-i iubim, celor alături de care muncim, care ne sunt aproape, fie că e vorba despre familie, prieteni sau simpli străini care vin în contact cu noi. Cumva, devenim suma acestor alăturări și trebuie să recunoaștem asta.
Cineva m-a provocat zilele acestea să scriu o rețetă a succesului meu, a longevității, a puterii de a mă menține mereu în față. Vă mărturisesc că nu am cine știe ce ingrediente și că nu există secrete ascunse pentru asta, ci doar câteva direcții clare, pe care mi-ar face mare plăcere ca oamenii să le conștientizeze și să le vadă rațional.
V-am mai spus, dragii mei, că există oameni în țara aceasta care mută munții, la propriu, cu activitatea lor. Oameni admirabili, pe care eu îi respect și care mă uimesc cu puterea lor de a transforma comunități, de a face evenimente, de a așeza lucrurile și a făuri frumosul.
Așa e construită viața încât vrem, nu vrem, trebuie să ne asumăm repercusiunile acțiunilor noastre. Știu că mulți se ascund după deget, încercând să-și construiască propriul adevăr, în care cred.
Există oameni în țara asta care schimbă tot ce este în jurul lor, prin profesionalism și implicare, și care ajung în fruntea unui top imaginar al profesioniștilor, fără a face neapărat asta cu spirit demonstrativ, ci dintr-un fel de relaxare oferită de cunoaștere, deschidere și experiență.
Mi-e teamă uneori de reacțiile mele, de impulsurile pe care le pot avea, de cum aș putea fi în momente extreme. Nu sunt un om impulsiv și mi-am educat răbdarea în timp, dar anumite lucruri pe lumea asta nu avem cum să le controlăm. V-am spus de asta pentru că azi vreau să vă vorbesc despre schimbare.
Mulți mă întreabă cum percep eu cei 30 de ani care au trecut de la lansarea mea oficială în spațiul audio-vizual românesc, în 1993, la Festivalul de la Mamaia, la secțiunea de Interpretare și la recitaluri, în medalionul dedicat compozitorului George Grigoriu. Răspunsul e tare simplu: nu-i percep!
Vă mărturisesc, dragii mei, că de ceva vreme nu mai sunt atât de mulți oameni care să mă surprindă plăcut, cu educația și caracterul lor. Se întâmplă ca surprinderea asta să fie în sens opus și să trăiesc mai degrabă dezamăgiri, decât revelații. Dar chiar și așa, mai descopăr tineri care parcă nu se identifică în niciun fel cu perioada pe care o trăim, venind dintr-o lume a binelui, a onestității, trăind în viață și pe scenă o anume demnitate de la care nu se abat. Un exemplu în acest sens este Maria Beatrice Băndoiu, o fată de toată isprava, pe care am avut bucuria zilele trecute să o cunosc mai bine, în cadrul unui concert, și dincolo de strălucirea reflectoarelor.