… Indiferent de vârstă, generaţii întregi s-au binedispus cu acel superb serial de desene animate, în care un motan era păcălit de râsul lumii de ghiduşul şoricel. Cei doi, Tom şi Jerry, au făcut carieră, atrag şi astăzi ca un magnet, şi de aici a pornit, probabil, Florin Piersic-junior, când a propus Teatrului „Metropolis” un text american cu titlul serialului de animate; text pe care l-a tradus, l-a aranjat, l-a regizat şi în care a mai şi jucat. Care text însă nu avea şi nu are nimic comun cu… „Tom şi Jerry”! Mai mult, autorul, Rick Cleveland (cunoscut mai ales pentru scenariile sale spumoase de la HBO), nedorind să-i fie confundată scriitura pentru un film din anii ’90 cu titlul desenelor animate, a intitulat-o… „Jerry şi Tom”, doi criminali plătiţi. Aceasta este şi substanţa spectacolului de la „Metropolis”: doi asasini de meserie, care refac pe scenă zece dintre crimele lor cu sânge rece. Ipotetic, spectacolul trebuia să fie un succes, căci umorul negru de bună calitate nu-l întâlneşti la tot pasul, iar cei trei actori (Florin Piersic jr - Tom, Paul Ipate - Jerry şi Laurenţiu Bănescu - victima în mai multe ipostaze, masculine şi feminine) au substanţă, calităţi polivalente, dovedite cu multe alte ocazii şi în câteva scene din ultima premieră. Şi totuşi…
… Consecvent lăudabilului său program din ultimii ani de a promova dramaturgia autohtonă, Teatrul de Comedie a prezentat în ultima premieră textul „Acasă la tata”, aparţinând lui Mimi Brănescu (actor, dramaturg). Piesă jucată, în 2009, la Teatrul Act (cu Marcel Iureş, în rolul Tatălui; regia: Alexandru Dabija), montată, acum, la Comedie, de un alt regizor de top, Vlad Massaci. Un text rupt din prezentul bolnav al României, ceea ce a oferit trupei de creatori un ofertant univers, iar publicului, două ore de râsu’-plânsu’, privind şi gândind la urâtul, goliciunea şi răutatea din jur.
… Pentru simplul „spectator ca la teatru”, numele valorosului şi atât de chinuitului (de stalinism!) scriitor rus Mihail Bulgakov se asociază imediat cu uluitorul spectacol „Maestrul şi Margareta”, montat la Teatrul Mic, în 1980, de Cătălina Buzoianu. Pe scenele româneşti însă, numele Maestrului este susţinut cu brio de multe alte piese, ultima, „Ţarul Ivan îşi schimbă meseria”, fiind recenta premieră de la Teatrul Metropolis, nu departe de decembrie trecut, când apăruse şi la Naţionalul timişorean. O revenire în Bucureşti a „Ţarului”, după ce, prin anii ’60, urcase pe scena de la Bulandra (cu Mihai Mereuţă în rol principal), iar la finele mileniului trecut şi la Odeon, cu Virgil Ogăşanu în prim-plan. Acum, o excelentă montare a valorosului regizor Gelu Colceag, care oferă o superbă versiune scenică, alimentată şi de minunatele schiţe satirice ale lui Bulgakov. Un remarcabil director de scenă Gelu Colceag susţinut „cum laudae” de o trupă în care se îmbină colegii lui de profesorat (Doru Ana, Radu Gabriel) cu ex-studenţi pregătiţi la facultatea de teatru (Vlad Logigan, Marius Gâlea şi alţii).
...Prin ’63, adolescenţa mi-a fost marcată de un spectacol rar văzut la teatrul de lângă stadion (ambele „Giuleşti”!), unde mergeam cu părinţii în fiecare duminică, dimineaţa la sală, după-amiaza în tribune. O piesă („Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită”, scrisă în 1941, la Helsinki) în stare să mă pună pe gânduri, un autor german (Bertolt Brecht) care m-a cucerit imediat şi m-a stârnit să-l studiez şi un actor fabulos, Ştefan Mihăilescu-Brăila, regizorul fiind Horea Popescu. Dacă, precaut, britanicul Shakespeare l-a mutat pe Hamlet în Danemarca, neamţul Brecht l-a dus pe Arturo Ui în Chicago, în lumea gangsterilor americani, pentru a nu avea probleme grave cu autorităţile de acasă. Căci Arturo Ui era o parabolă pentru Hitler, Givola pentru Goebbels, Roma pentru Rohm, personaje sinistre definite de Brecht în ceea ce el a lansat drept „teatrul epic”, zămislit în cabaretul din München ca o nouă formă de divertisment, în care politicul nu putea lipsi. În noua estetică dramatică a lui Bertolt Brecht, diversitatea spectacolului implica realism, poveste directă, songuri, idei clare, în măsură să provoace raţiunea pură a spectatorului şi să creeze atitudine critică faţă de ororile realităţii (printre atâtea, Arturo Ui şi lumea lui plină de minciună, violenţă, împuşcături şi morţi la fiecare colţ). Pentru a se ajunge la acest prag raţional, Brecht cerea actorilor neidentificarea cu rolul, detaşarea de emoţia primară în schimbul unui mesaj percutant, susţinut şi pe scenă chiar de autor, personaj activ în piesă.
… Regizorul şi totodată directorul Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, distinsul creator Mircea Cornişteanu, deţine, cred, un record mondial în materie. Nu doar că, fan vechi al lui Caragiale, a montat 20 de piese din opera Maestrului, cât, mai ales, că a regizat arhicunoscuta „O scrisoare pierdută” de nu mai puţin de cinci ori!!! Debutul - în 1974, recidivă în 1982, o montare cu probleme în 1989, puţin înainte de „marea învălmăşeală” (când spectacolul de la Craiova a fost interzis după premieră, taxat ca reacţionar!), o viziune şi în 1997, ca ultima realizare să fie datată noiembrie 2012. Această ultimă montare am urmărit-o, zilele trecute, la Bucureşti, pe scena de la Odeon. Nu ştiu dacă este cea mai bună. Pun, în schimb, mărturie indubitabilă că şi acest spectacol se înscrie în inconfundabilul (şi lăudabilul!) „stil Cornişteanu”, regizor care respectă cu onoare textul lui Caragiale, menţinându-l totuşi în… prezentul activ.
… Când România a dat cu ochii de libertate, după ’90, iar posturile de televiziune şi de radio au inundat agresiv piaţa, unii au spus că a sosit „Moartea teatrului”! Asemenea prognoze au eşuat însă jenant, teatrul românesc strălucind în continuare acasă şi pe marile scene ale lumii. Sigur, nemiloasa şi interminabila criză materială (nu şi morală?) a afectat mult producţiile, deplasările şi festivalurile, dar, bazat pe pasiune şi valoare, fenomenul-teatru încă rămâne ambasador de nădejde al României (alături de sport şi, mai nou, de film!).
... Este suficient să pronunţi numele Mariei Callas ca, automat, să auzi vocea ei divină, hărăzită de zeii din Olimpul elen al părinţilor. Fascinat din copilărie de glasul rar al vestitei cântăreţe (născută la New York), dramaturgul american Terrence McNally, originar din St. Petersburg (în Florida, nu în Rusia!), a dat lovitura, în 1995, când a primit râvnitul „Tony Award” pentru piesa „Master Class”. Un text rupt din viaţa Mariei Callas care se joacă şi tot joacă în ovaţii pe Broadway, la Paris, München, Viena şi... Bucureşti.