… La 100 de ani după ce a plecat dintre noi, marele dramaturg s-a bucurat de un răsunător „Anul Caragiale”. În care Nenea Iancu a fost jucat, dramatizat, modernizat, mutilat, de-a lungul şi de-a latul ţării, ba şi la Sofia şi la Ruse (într-un coupe cu Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu). Un asemenea eveniment a acaparat, logic, mai toate comentariile anului teatral 2012. La ora unui bilanţ încă neterminat, fireşte mereu subiectivist, au rămas de referinţă cel puţin spectacolele „D’ale noastre”, în regia şi coregrafia lui Gigi Căciuleanu, şi „Conu Leonida faţă de reacţiunea”, în viziunea lui Silviu Purcărete, ambele montate la Naţionalul bucureştean.
... Cea mai puţin jucată piesă a lui Caragiale, unica lui dramă, „Năpasta”, a ajuns pe mâna lui Radu Afrim, regizor valoros, aplaudat, contestat. După debutul său pe prima scenă a ţării, Naţionalul bucureştean, cu minunatul spectacol „Avalanşa”, de profunzime, în metaforă serioasă, mulţi aşteptau aceeaşi abordare şi a „Năpastei”, tot la TNB. Spectacol a fost, unul „marca Afrim”, cel teribilist, bântuit de obsesii erotice, original cu orice preţ. Metafora lui Radu Afrim, şi acum tot frumoasă, o beţie de culoare şi sunet, dar prea mult tam-tam ultramodern. Necunoscând prea bine, probabil, psihologia ţăranului român sau neavând timp să o studieze suficient pentru o montare la Naţional, Afrim a mutat (spectaculos, e drept!) textul pe... Academiei, în buricul oraşului, unde se simte ca acasă. În spectacol, acasă înseamnă un apartament ultramodern (decor Vanda Maria Sturza), cu saci de pământ negru, aruncaţi pe jos, să-l calce şi să se murdărească toţi (evident şi moral!). Într-un asemenea spaţiu, Anca nu putea fi decât o... creatoare de modă cheală (Nenea Iancu descoperise embrionul personajului într-un... sat argeşean!), interpreţii nu mai sunt patru, ca în piesă, ci încă opt, patru tineri şi tot atâtea june, care beau, cântă, dansează şi fac dragoste în grup pe pământ! Apar şi strigoi, stafia lui Dumitru - soţul ucis, şi poante infantile pentru un regizor de talia lui Afrim (cele patru fete umblă la şliţul pantalonilor tinerilor „armăsari” şi scot câte o foarfecă, vrând să amintească de aşa-zisul doctor Ciomu!). În final, după ce povestea s-a decupat totuşi frumos, cu două roluri încântătoare, al Crinei Semciuc (Anca) şi Marius Manole (Ion, care a înnebunit când a fost condamnat pentru o crimă pe care n-a comis-o!), în superba muzică live susţinută de Luiza Zan şi Valentin Luca, apreciatul regizor a pierdut frâna şi sensul major. Ultimul sfert de oră a devenit un uragan cu reclamele unor reviste mondene şi o paradă a modei (de ce nu într-o piscină, din moment ce, la Sf. Gheorghe, Afrim a jucat o piesă baltică pe un patinoar?!), în culori superbe, în ritm modern, cu spade în duel, dar... un alt spectacol, de cabaret! Aplaudat de cei tineri, fanii lui Afrim, cu doi-trei juni critici căzuţi pe spate. Un asemenea surplus de ambalaj modern spre a masca negăsirea cheii pentru drama lui Caragiale?
… Acest 2012, în principal „Anul Caragiale”, a însemnat în lumea teatrului românesc un tonic evantai de Festivaluri, în măsură să sfideze galopanta criză materială. Anul s-a încheiat şi cu o neaşteptată Gală, „Zielele Teatrului Nottara” (a III-a ediţie), în fapt un Festival al cărui clou l-au reprezentat Colocviile, farmecul întâlnirilor de gen de altădată. Dezbateri de specialitate în fiecare zi, schimburi sincere de opinii, un climat realmente de cultură teatrală, ceea ce a lipsit în ultimii ani la Festivaluri, făcând excepţie de la simple „acţiuni bifate” FNT-ul, reuniunile de la Buzău, Giurgiu, Timişoara. La „Nottara”, week-end-ul trecut, o participare de ţinută: directori de la şapte teatre din ţară (Bacău, Buzău, Galaţi, Giurgiu, Ploieşti, Sibiu, conducătoarea teatrului-gazdă - Marilena Ţepuş), artişti, teatrologi, critici dramatici, secretari literari („cei care au mai rămas de-i numeri pe degetele unei mâini”!) şi ziarişti din Bucureşti, Cluj, Craiova, Iaşi, Oradea, editori de carte, profesori, reprezentanţii Ministerului Culturii (Dan Marius Zarafescu) şi UNITER (Aura Corbeanu), studenţi bucureşteni la Teatrologie şi Regie etc. La aşa asistenţă aleasă (păcat că a fost un singur dramaturg!), Colocvii pe măsură, cu teme tentante, stringente şi dezbateri la obiect, în căutarea soluţiilor necesare. S-a pus „punctul pe i” în privinţa naşterii noilor vedete autentice, separate total de pseudovedetele care au inundat canalele de televiziune şi sălile de spectacole, am văzut „Teatrul Nottara între ochiul criticii şi privirea publicului“ (dezbatere necesară pentru orice instituţie de cultură din ţară!), nu s-a ocolit un subiect grav, „Comedia crizei versus criza comediei”, o tragicomedie contemporană nu doar în teatrul nostru.
… Multe s-au mai întâmplat în „Anul Caragiale”! Printre lucrurile notabile - şi montarea celebrei piese „O scrisoare pierdută”, de eruditul regizor Lucian Sabados, pe scena Teatrului „Toma Caragiu” din Ploieştii lui Nenea Iancu, un „Spectacol dedicat memoriei lui Toma Caragiu”! Actorului de legendă care, printre rolurile de excepţie, ne-a oferit şi un memorabil Tipătescu…
… „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” este unul dintre acele texte atât de cunoscute încât lumea nu se mai duce la teatru să vadă celebra piesă a lui Caragiale, ci actorii şi creaţia regizorală. Sub acest aspect, la ultima premieră de la Naţionalul bucureştean, publicul a avut bucuria unui regal al încântătorilor actori Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc, dar şi al sclipitorilor Silviu Purcărete (regie) şi Dragoş Buhagiar (scenografie).
... Am reuşit să ajung doar două zile la Festivalul Internaţional al Teatrelor de Studio - Piteşti (16-22 noiembrie). Suficient să descopăr un spectacol de excepţie, ca un semnal de alarmă, strigăt nobil întru nevoia de puritate sufletească, de încredere în forţa Poetului, milenar străjer al Cetăţii, incomod, neînţeles în prezentul bolnav. Spectacolul este un omagiu adus unui Poet din Banatul sârbesc, de la Vârşeţ, Petru Cârdu, zămislit din aluatul de geniu al lui Nichita Stănescu şi Marin Sorescu (deloc întâmplător cei trei au fost buni prieteni!), în graţiile lui Eugen Ionescu şi Emil Cioran, cum aveam să înţelegem în finalul reprezentaţiei, când bardul apărea în fotograme cu amintiţii mari creatori de Literatură. Petru Cârdu a urcat între îngeri acum nici doi ani, însă a rămas un Poet de referinţă, al României şi al Serbiei, al Europei (a fost ctitorul Premiului european de poezie, directorul artistic al Teatrului românesc din Vojvodina şi preşedintele Comunei Literare Vârşeţ).
... Au fost şi anul acesta în lumea teatrului românesc nenumărate festivaluri. Multe interesante, cu idei noi, cu pasiune, emanând o minunată stare de creaţie. Din păcate, şi câteva de duzină, aşa, să fie, cu bani (tot mai puţini!) cheltuiţi fără sens. Când mă pregăteam să trag minime concluzii (aşteptând să se încheie şi ultima gală, cea a Teatrelor de studio, de la Piteşti), am primit o invitaţie care a răscolit învăţămintele unui an de festivaluri.