Sigur că gândul te duce adesea la cei pe care i-ai iubit şi, din păcate, nu mai sunt printre noi. Azi, vorbind despre colegii mei, gândul şi inima mea s-a îndreptat spre Vasilica. Floare rară în grădina teatrului românesc, Vasilica Tastaman ar fi fost şi azi un model pentru noua generaţie de actori. Dacă o vedeai jucând în „După cădere” de Arthur Miller, unde ea o interpreta pe Marilyne Monroe, n-ai fi uitat-o niciodată. Vasilica nu era prea înaltă, cu picioruşe normale de româncuţă născută pe malul Dunării, dar în acest rol ea devenea cea mai suavă, cea mai fragilă dintre femei. Părea un fluture diafan ce-şi execută zborul mirific spre înălţimi. Ea nu era doar talentată, era genială. Trecea de la cea mai naivă ingenuă spre cel mai perfid personaj cu o uşurinţă extraordinară, cum era, de exemplu, în cumnata din „Trei surori” a lui Cehov. Putea fi cea mai naivă fetiţă de 14 ani în „Prietena mea Pix”, deşi avea 30 de ani şi era însărcinată. Am jucat cu ea mulţi ani în teatru, la televiziune, în film, am făcut nenumărate turnee, am dormit în acelaşi pat, am mâncat din aceeaşi farfurie, dar niciodată nu m-a dezamăgit.
La drum se cunosc oamenii, v-am mai spus asta. Aşa cum căsătoria de probă a dat rezultate binecuvântate, ajutând oamenii să nu piardă ani din viaţă chinuiţi de neînţelegeri, la drum împreună descoperi fel şi fel de motive să nu te poţi adapta la firea partenerului. Descoperi în cel mai drăguţ coleg, când intervin greutăţile, reacţii inacceptabile sau, dimpotrivă. Aveam un coleg pe care toţi îl divinizau, de un talent complet ieşit din comun, care însă te oripila când mergeai la drum, când era ţâfnos, zgârcit, cu devieri de caracter care te dezgustau. E drept, când ne vedeam doar pe scenă sau în studioul de radio, talentul său ieşit din comun te făcea să uiţi toate defectele şi să te bucuri de interpretarea sa uimitoare. Sunt alţi oameni care au o fire mai închisă, mai morocănoşi, mai greu abordabili aş spune, dar atunci când mergi cu ei la drum descoperi un om îndatoritor, cald, bucuros de a sta la taclale, de a povesti cu haz şi drag momente din propria-i experienţă.
În viaţa mea am avut parte mereu de noi şi noi proiecte. N-am stat degeaba niciodată, şi niciodată nu m-am plictisit. Poate m-am grăbit uneori să le accept în defavoarea celor viitoare mai ofertante, dar aşa a fost cursul vieţii mele, neobosită mereu, de parcă timpul m-ar fi gonit de la spate. Unii spun că trebuie să aştepţi cu răbdare momentul marii lovituri care să te propulseze direct în vârful piramidei. Eu am ajuns la apogeul carierei mele călcând pas cu pas prin toate situaţiile fericite sau mai puţin fericite. Dar drumul acesta mărturisesc că mi-a plăcut şi păstrez amintiri minunate atât din spectacolele de amatori în ansamblul MAI (1954-1956), când am bătut ţara cu trenul în lung şi-n lat prin unităţile de ostaşi, apoi mai târziu, bătând kilometru cu kilometru, imediat după naşterea televiziunii naţionale. Atunci a fost o epocă foarte bogată pentru noi, artiştii. Toţi voiau să vadă în realitate pe cei de pe ecran, considerându-i apariţii ireale.
Tot vorbind despre profesia noastră atât de frumoasă, dar în acelaşi timp atât de controversată, v-am spus ce rol important joacă întâmplarea. Dincolo de calităţile native, de eforturile mari de a-ţi realiza scopul, un mare rol îl are întâlnirea întâmplătoare cu alţi realizatori şi alte proiecte. Când lucram la postul Acasă, la proiectele „Regina” sau „Aniela”, m-am apropiat mai mult de actori cu care nu m-am întâlnit deloc sau aproape deloc de-a lungul carierei mele. Şi, Slavă Domnului, sunt peste 50 de ani! Mediul în care se lucra aici era propice apropierilor sufleteşti, confesiunilor, greutăţilor sau bucuriilor de care aveam parte. Se tot aruncă vorbe despre genul atât de iubit de public, „telenovela”, că e sentimentală, lacrimogenă, mă rog, pe scurt subculturală. Dar de ce credeţi că sunt atât de gustate? Oare nu pentru faptul că şi oamenii mari au nevoie de poveşti? Dacă aţi urmărit „Inimă de ţigan”, aţi observat, cu siguranţă, că scenariul se baza pe un conflict real, actual, de neignorat. Iar prezenţa în distribuţie a unui şir de actori mari mă îndreptăţeşte să susţin că serialul a fost foarte bun, iar audienţa fantastică a fost justificată. Scenele reale rupte din viaţă au dat o mare credibilitate filmului.
Era prin 1969, deja făceam televiziune de 12 ani, aveam succes, făcusem două turnee la Paris, la „Olympia”, sală celebră în toată Europa. Pe scurt, eram în ţară cunoscută şi iubită. Cum ştiţi, la români calitatea ţi-o conferă succesul în străinătate. De la venirea mea ca actriţă la Teatrul Constantin Tănase în Bucureşti, norocul mi-a fost prieten. De la turneele de la Paris, a urmat festivalul de la Trieste, în Italia, spectacolele de la Frederichstadt, din Berlin, apoi Moscova, Budapesta, Sofia, zece ani minunaţi, perioadă în care televiziunea lucra cu entuziasm în dorinţa de a se afirma la nivel european. Nu fusesem încă în Israel. Era un turneu mult dorit, căci era un moment în care un sfert din populaţia Israelului era formată din români evrei. Dorit şi pentru faptul că evreii din România erau spectatori foarte iniţiaţi, adorau teatrul, erau aşa-zişii şoareci de culise, nelipsiţi seară de seară de la Teatrul de Revistă, chiar dacă, după venirea comuniştilor, costumele erau sărăcăcioase, iar cântecele satirice „Marinică, zis codaşul” sau „Ilenuţa tractorista” erau la modă.
Într-o lume plină de conflicte, iată că o echipă de creatori a ales să ne facă să ne amuzăm. Aceasta a fost menirea festivalului Film 4 Fun, fiindcă Laura Baron (foto 1), organizatoarea festivalului, şi-a propus să deconecteze publicul prin porţii generoase de râs, cu invitaţi de marcă. Astfel, în perioada 27-29 septembrie 2013, cazinoul din Sinaia a găzduit Workshopuri susţinute de nume sonore din industria filmului şi a publicităţii, precum Nae Caramfil, Gabriel Spahiu sau Bogdan Naumovici. Cu buna dispoziţie au fost responsabili Adrian Văncică, Mihai Bobonete, Adriana Pârvu şi Gabriel Coveşeanu. Ecranele de proiecţie au fost „animate” de comedii pline de umor, precum „Minte-mă frumos”, „Filantropica” şi „California dream”. Invitat special al ediţiei cu numărul 5: iată-mă-s eu, intrată în această onorantă companie (foto 2). Nu ştiu dacă mă credeţi, dar preţuirea pe care Doamna Baron şi organizatorii acestui eveniment (foto 3) mi-au acordat-o m-a făcut foarte, foarte fericită.
Acum ceva vreme v-am povestit despre Povestea Poveştilor „Walt Disney”. Aş vrea să vă spun de unde a început proiectul CD-urilor ce însoţesc superbele poveşti ce-i fac fericiţi pe toţi copiii din lume. Am primit într-o dimineaţă invitaţia de la Editura „LITERA”. Am rămas uimită şi desigur interesată.