Întâmplarea asta nefericită cu operaţia lui Arşinel a fost prilej de tristeţe, îngrijorare şi, dacă vreţi, de gândire asupra condiţiei noastre, a artiştilor. La bine suntem priviţi cu ochi surâzători, cu zâmbet larg deschis, însoţit de vorbe mângâietoare. Noi ne simţim atunci folositori, apreciaţi, iubiţi. Nu aplauzele în sine constituie marea noastră fericire, ci privirea aceea caldă pe care ţi-o adresează omul de pe stradă care vrea să-ţi dovedească astfel că te aprobă. Asta te face să mergi mai departe cu încredere, cu sentimentul datoriei împlinite.
Aveam doar 12 ani şi eram elevă la Liceul Principesa Elena din Braşov, mai târziu a devenit Liceul Teoretic. Cum era obiceiul, într-o bună zi am plecat în excursie la Castelul Bran. Priveliştea era superbă, era spre toamnă şi noi ascultam profesoara care ne dădea explicaţii. La un moment dat s-a apropiat de noi un tânăr frumos, îmbrăcat în costum de tenis, care ne-a salutat. Emoţia profesoarei noastre mi-a atras atenţia, şi ca în vis am auzit: dragi copii, Maiestatea Sa Regele Mihai I al României. Sigur că îl cunoşteam, căci pe fiecare carte pe care o deschideam la şcoală prima pagină îl înfăţişa pe Maiestatea Sa. Amintirile mele sunt istorie curată.
În drum spre Cărbuneşti eram în goană. Întotdeauna, înainte de spectacol, eşti grăbit şi preocupat. Am trecut, prin Hurezu, mi-am aruncat ochii în dreapta şi-n stânga la şirul de case dantelate ale olarilor, dar nu m-am oprit. Ceva însă mi-a atras atenţia: o curte deschisă la stradă şi o oală mare de lut cât o casă cu etaj (foto 1). Măi să fie, mi-am zis, trebuie ca la întoarcere să văd ce-i minunea asta!
Aţi auzit vreodată de Târgu-Cărbuneşti? Destul de aproape de Târgu-Jiu, localitatea aceasta mi-e cunoscută din tinereţe, deci de vreo 45 de ani. De pe vremea când se construiau în România case de cultură frumoase, încăpătoare, menite să susţină o viaţă culturală permanentă. Jucam aici în fiecare an, în colaborare cu acelaşi domn Sucă, ce se îngrijea de activitatea ei.
„Nu voi pleca./ Nici când soarele se va prăbuşi într-o avalanşă de lumină,/ Nici când marea mă va înghiţi fără pic de remuşcare,/ Nici când pământul se va despica în tihnă,/ Nici când luna mă va părăsi în zare,/ Nu voi pleca;/ Aceasta este casa mea!/ Nici când ploaia se va topi pe faţa mea;/ Nici când râurile vor seca,/ Nici când vei escalada o stea,/ Nu voi pleca...
A trecut şi Sfânta Maria - 15 august, Adormirea Maicii Domnului. Anul acesta, spectacolele de pe litoral n-au fost foarte încurajatoare. Nici nu înţeleg de ce. Unii spun că lumea nu are bani, dar la 10 lei biletul nu-mi vine să cred că e greu de suportat costul. Eu mai cred că lumea vede aceeaşi artişti foarte des şi la televizor, şi atunci la mare renunţă la spectacol, în favoarea unei pizza cu bere. Şi totuşi, după câteva spectacole slabe, în sensul că au fost puţini spectatori, în ziua de 15 august a înflorit totul. Ideea fericită a fost a impresarilor noştri, şi anume să dedice spectacolul Mariei Dragomiroiu şi Mirabelei Dauer, ambele iubite de public. Ideea s-a dovedit extraordinară. Lumea a venit buluc să-şi dovedească dragostea pentru cele două şi pentru invitaţii lor, care n-au fost puţini - invitaţi de marcă, reprezentanţi ai umorului şi ai muzicii uşoare şi populare.
„...Ani de muncă, ani de stres, presăraţi cu întâmplări frumoase şi mai puţin frumoase, se opresc din fuga ireparabilă a timpului, lăsând loc tihnei şi bucuriei atunci când poţi petrece o vacanţă - fie ea şi de câteva zile - împreună cu bunii şi adevăraţii tăi prieteni, departe de problemele cotidiene. Noi, adică un grup de şapte prieteni nedespărţiţi din Nürnberg, Germania, am pornit-o la drum spre ţara noastră de origine, invitaţi fiind de prietenii români să petrecem o săptămână de vacanţă pe Litoralul Mării Negre. Deci noi, cei şapte temerari, am luat avionul Nürnberg - Bucureşti. Am ajuns pe Aeroportul Bucureşti-Otopeni, iar aici ne aştepta un microbuz al cărui şofer, Ilie, era un tip jovial şi hazliu. Dar nu numai atât! Am avut parte de încă o imensă surpriză: am fost aşteptaţi şi de familiile Roşu şi Enescu, care, venind direct de acasă, s-au grăbit să ne aducă o serie de bunătăţi, încărcând un vehicul întreg cu adevărate «trufandele», cărora de ani buni nu le-am mai simţit gustul «autohton»: peşte, un porc întreg - proaspăt tăiat -, brânză, roşii «adevărate», castraveţi, pepeni, pâine excelentă, vin, ţuiculiţă şi multe altele. Au dorit cu toţii să ne simţim cât mai bine în ţara din care am plecat cu decenii în urmă.