Caravană. De-a lungul anilor, acest cuvânt a avut pentru mine două înţelesuri. Primul, încă din anii de şcoală, însemna o înşiruire lungă de cămile ce mergeau încărcate de saci în pustiul nisipos, desenate pe fundul unei farfurii de tort din dulapul bunicii şi cărora eu le-am făcut felul aruncând resturile de la masă la căţel cu tot cu farfurie, de teamă. Mai târziu, locuind la ţară, în comuna Slimnic, de lângă Sibiu, am simţit bucuria imensă când sosea caravana cinematografică. Se proiecta filmul ori la Căminul Cultural, ori pe zidul unui cinematograf amărât de la marginea satului. Întâi adăsta un microbuz mare cu nişte trompete pe acoperiş din care ţâşneau sunete asurzitoare însoţite de o muzică hârjâită. Dar nouă ni se păreau divine. „Atenţiune, atenţiune, astă-seară, în localitatea dumneavoastră, rulează filmul «Răsună valea» sau «Nepoţii gornistului»”. Noi, copiii, aşteptam cu guriţa căscată clipa când vom vedea minunea. Imaginile alergau spre noi nebune, iar noi tresăream speriaţi, convinşi că trenul de pe ecran ne va face una cu pământul. Tristeţe mare când caravana pleca, şi noi rămâneam singuri, povestind şi repovestind întâmplările văzute.
Cu toţii aţi urmărit evenimentul de premiere de la Oscar, Cannes sau Berlin. E o lume nebună, cu sute de fotografi care se agită în jurul vedetelor care păşesc zâmbitoare, parcurgând covorul roşu şi expunându-şi elegant ţinutele pregătite din timp, pentru a epata mulţimea de pe întregul mapamond. Parada de rochii care mai de care, semnate de mari creatori, unele potrivite persoanei, altele nepotrivite, căci ce ar mai consemna poliţia răutăcioasă a modei care urmăreşte evenimentul? Fotografiile clasice sunt făcute în faţa unui panou uriaş pe care sunt consemnaţi sponsorii, ploaie de aplauze, zâmbete largi aruncate în toate părţile, perechi frumoase fericite sau mai târziu nefericite, mă rog, o lume sclipitoare ce fascinează publicul. Desigur, am luat şi noi modelul - de ce nu? -, şi producţiile cinematografiei româneşti îşi onorează premiera în acelaşi sistem epatant ce bucură şi spectatorii, şi creatorii.
De când am început să înţeleg ceea ce citesc am aflat că România a avut generaţii şi generaţii de artişti extraordinari, dintre care unii au demonstrat asta şi în străinătate, ca Elvira Popescu.
Vorbeam data trecută despre poveşti, dar am început cu filmul, căci mi s-a părut mai important. Acum a venit timpul lor. Ce trişti trebuie să fie copiii care n-au bunici să-i adoarmă citindu-le poveşti, n-au părinţi care să facă acest lucru, căci vin târziu şi obosiţi de la muncă şi n-au nici computer ca să-şi ţină singuri de urât. Am fost invitată de Editura „Litera” (foto 1) să realizez 24 de audiobook-uri după celebrele poveşti ale companiei Walt Disney. Ocazie minunată să-mi amintesc şi eu de una dintre bucuriile copilăriei. Am constatat că aceste bucurii sunt gustate şi de adulţi, ba mai mult am descoperit marea lor valoare educativă. Mai simplu spus, lumea poveştilor arată copiilor ce e bine şi ce e rău, ce e frumos şi ce e urât, le oferă modele de comportament şi, deşi se petrec în lumea animalelor, ele zugrăvesc de fapt viaţa noastră, a oamenilor. În ochii copiilor viitorul ce-i aşteaptă este frumos - dreptatea este întotdeauna de partea celor buni, iar cei răi vor fi pedepsiţi. Poveştile zugrăvesc totul în culori optimiste, cu exemple de îndemn la curaj, la iubire faţă de aproape, aş spune chiar că iubirea şi frumosul însoţesc lumea tuturor poveştilor.
În ultimele două săptămâni am fost subiect de mare interes în lumea Bucureştiului. De ce? Am să vă povestesc. Sunt obişnuită să fiu în vizorul publicului, dar de data aceasta vâlva a fost exagerată. Sigur, nu degeaba, ci în urma unor proiecte ce s-au materializat. Încă de anul trecut am lucrat la un film de lung metraj în care, spre norocul meu, am primit un rol important, un rol ce decide dezvoltarea acţiunii şi finalul ei. Am jucat în 30 de filme, dar nu întotdeauna prezenţa mea a fost specială. N-am refuzat niciodată un rol cât de mic ar fi fost el, căci iubesc prea mult această profesie şi n-am rezistat tentaţiei de a încerca mereu şi mereu.
Călătorului îi stă bine cu drumul, aşa că nu vă miraţi dacă săptămâna trecută am fost la Budapesta. Tocmai ne anunţau la televiziune că zăpezile au acoperit Ungaria, şi noi ne-am găsit să mergem să jucăm teatru la ei. Dar cum spectacolul nostru, „Caviar, vodcă şi bye, bye,..”, nu se sperie de nimic, ne-am urcat în tren (trupa noastră celebră: Tamara Buciuceanu, Alexandru Arşinel, Stela Popescu, Eugen Cristea şi regizorul Dan Puican; foto 1) şi după o noapte de mers - fără să întârziem nici măcar un minut - am coborât pe peronul superbei gări din Budapesta. Reprezentanţii Institutului Cultural Român ne-au întâmpinat cu flori şi cu îmbrăţişări, ne-au cazat la un hotel bun şi după instalare am plecat la masă.
De cum se înalţă cortina începe mirajul. El te cuprinde, te poartă pe aripi de poveste cu muzică, dans şi celebrii maeştri ai umorului. Schimbări de decor te uimesc cu cortine de aur şi argint. Priveşti cu ochi de copil mirat şi râzi din toată inima. Acesta este mirajul spectacolului. Dar ştiţi voi ce se petrece dincolo de cortină, acolo în spate, câte furnicuţe robotesc să se nască acest miracol? Hai să vă dau câteva amănunte. Mai întâi, actorii îşi pregătesc apariţiile ajutaţi de regizor, apoi se asamblează cu mişcare, muzică şi lumini, cu decor şi costume, şi abia după câteva repetiţii generale spectacolul e gata.