Am plecat spre India seara, la ora 21:00, după o zi plină de impresii, de imagini extraordinare şi cu o ultimă masă superpicantă de creveţi delicioşi amestecaţi cu tăiţei de orez. Destinaţia exactă era Mumbay (Bombay), un oraş-mamut aflat chiar în vârful peninsulei, pe malul Oceanului Indian. Prima oară când am fost aici am aterizat la New Delhi. De data aceasta sunt a doua oară la Mumbay, căci n-am rezistat tentaţiei de a vedea pentru a treia oară această ţară.
Cum vă spuneam în numărul trecut al revistei, în fiecare magazin te întâmpina un om de zăpadă pufos, făcut din vată, chiar dacă acolo se vând pălării, costume de baie sau şlapi. În această atmosferă am avut şansa unor excursii superbe, căci ni s-au pus la dispoziţie un autobuz elegant şi un ghid simpatic. E un noroc, căci niciodată singur nu poţi vedea locurile cele mai interesante ale ţării respective. Primul popas a fost la intrarea unui formidabil templu hindus (foto 1), ceva total necunoscut pentru noi. O clădire înaltă, sub formă de piramidă, ornată cu sute şi sute de statuete în relief, foarte colorate. În interior, aceleaşi figurine sunt plasate ca un fel de altare la care se închină oamenii. Unii se rugau, alţii se odihneau, unul citea ziarul, domnea deci o atmosferă de pace.
Sunt locuri în care, deşi aparent domneşte sărăcia lucie, nu se moare nici de foame, nici de frig. De frig? Temperatura dansează între 20 şi 40 de grade plus, întreruptă doar cu ploi scurte, iar de foame nu poţi muri, pentru că bananele pe care le iei dimineaţa verzi seara sunt deja coapte. La fiecare pas te aşteaptă munţi de cocos, mango, ananas, fructul pasiunii, zeci de alte necunoscute bunătăţi la un preţ de nimic. Sigur, dacă eşti prieten cu carnea o să-ţi fie greu, dar cum să nu-ţi facă însă cu ochiul fructele de mare şi zecile de soiuri de peşte?
În anii copilăriei mele era război şi tata era undeva departe, deci Crăciunul nu era prea fericit pentru mine. Mama îmi făcea o păpuşă umplută cu tărâţe, cu buze roşii de aţă, aveam, eventual, o crenguţă de brad, iar bunătăţile puţine ne mulţumeau, căci dictonul nostru era: „Tot ce face mama e bun!” În ’44 eram refugiate la Sibiu, într-un sat de saşi. Noi, basarabenii, eram cazaţi prin camere rechiziţionate în casele lor şi, desigur, nu fusesem primiţi cu simpatie. Logic. A venit Crăciunul, şi gazda a tăiat porcul cel gras. Mama a rugat-o să-i dea pe bani câteva kilograme de carne, ca să avem şi noi ce pune pe masă. Răspunsul a fost: „Nu eu te-am pus să pleci de acasă”. Iar mama a gândit: „Să nu dea Domnul să afli de ce-am plecat de-acasă”. N-au trecut trei luni şi au venit ruşii, iar cele două fete, de 17 şi 18 ani, ale proprietăresei noastre, împreună cu toţi tinerii de aceeaşi vârstă din sat au fost ridicaţi şi duşi la muncă, la minele de cărbuni din Dombas. Mama a fost cea care a şters lacrimile de pe obrazul săsoaicei noastre şi au rămas prietene.
Toţi aşteptăm cu nerăbdare Sărbătorile de iarnă. Nu doar pentru zilele de odihnă, ci şi pentru bucuria întâlnirii cu familia, cu prietenii în lumina colorată a lampadarelor de pe bulevard sau acasă când pregătim masa de Crăciun alături de bradul împodobit. În ultima vreme, deşi pacea nu ne-a mângâiat, se ţin serbări şi între colegii de serviciu. De ce nu?! În fond, e tot o familie locul în care îţi câştigi existenţa, unde petreci o bună parte de viaţă, legi prietenii şi făureşti speranţe.
Ne-am despărţit cu greu de Bebe şi Doina, cu promisiunea că ne vom vedea curând, şi am zburat spre Montreal. O doamnă deşteaptă, Simona Hodoş, ziarist, şi soţul său, Daniel, actor (foto 1), au plecat cu mult curaj spre acest oraş, el renunţând la visul de a deveni actor sau de a regiza filme, după ce a absolvit facultăţile de specialitate. Au înfiinţat aici o fundaţie culturală, căci bucuria lor este această preocupare de a organiza evenimente speciale pentru români, spre a le ostoi setea dorului de acasă. Spun „evenimente speciale”, căci invitaţii aduşi din România sunt de marcă, iar zilele în care au loc sunt importante: Ziua Naţională a României, 24 ianuarie sau Ziua Mărţişorului.
Până în 1989, drumul nostru, al actorilor, era închis. Cursele dincolo de Ocean plecau doar cu diplomaţii comunişti sau cu delegaţii culturale de ansambluri, unde „Căluşarii” ne reprezentau temperamental cântecul popular. Aveau, cu siguranţă, succes şi ostoiau, într-o oarecare măsură, dorul de ţară al românilor plecaţi - nu zic fugiţi - în lumea nouă. După 1989, când drumurile s-au deschis, oricine a putut să-şi încerce norocul pe continentul mult visat, iar noi, artiştii, am început să primim invitaţii pentru a juca în marile oraşe. Primul drum a fost Canada. Un tânăr domn pe nume Samoilă Părău, originar din Făgăraş, ne-a propus primul turneu (aud că azi concurează pentru postul de parlamentar pentru diaspora. A fost o propunere riscantă, emoţionantă pentru noi. O lume necunoscută, un public pe care îl credeam neavizat, distanţe uriaşe, frig... Mai apoi am realizat că gerul canadian e mai prietenos, că nămeţii de zăpadă strălucesc în razele soarelui, că toate străzile duc spre spaţii încălzite, şi astfel uiţi de frig.