Eram încă nişte copilandri. Eu, elevă la Liceul Principesa Elena, el la Liceul Şaguna, cel mai prestigios din Braşov. Elevii acestui liceu de băieţi erau elita tinerilor braşoveni, iar noi, fetele de la Principesa, eram cele mai îndrăgostite de ei. Cel despre care vă vorbesc azi era suplu, perfect clădit de Dumnezeu, cu păr şaten cu reflexe aurii, ce înconjura o frunte superbă, înaltă, de băiat inteligent. Ce mai pot spune despre un tânăr care cânta la acordeon şi-şi învăluia asistenţa cu o privire caldă, mereu zâmbitoare? Acesta era Titi Rucăreanu. Nimeni nu s-a mirat când a intrat la Institutul de Teatru şi a devenit actor. Îmi amintesc perfect primul său succes, la Teatrul Nottara, piesa „Băiat bun, dar cu lipsuri”, unde dovedea vervă, inteligenţă, haz. Calea era deschisă spre o carieră strălucită, şi aşa a fost. L-am întâlnit prin teatre şi în Bucureşti, imediat ce am devenit şi eu actriţă. Îl simţeam mereu aproape de mine; eram mai stingheră la începuturi, ca tânără provincială. Mai apoi am devenit colegi, pe bune, la Teatrul de Comedie. Era un camarad perfect, calm, tandru, înţelegător, elegant şi întotdeauna bun prieten al femeilor. În lumea din ce în ce mai bolovănoasă ce ne înconjura, Titi crea în preajmă-i o ambianţă armonioasă, de iubire între oameni, neviciată de suspiciune sau venin.
Read more: A mai plecat un lord