Povestea nu e neobişnuită, dar este totuşi fascinantă. Spun că nu e neobişnuită, pentru că nenumăraţi oameni au parcurs drumul greu al devenirii de la modestul cuib al naşterii la luminile sclipitoare ale recunoaşterii. Cartea scrisă de Maria Capelos după o serie de discuţii amicale cu Alexandru Arşinel, lansată de curând la Târgul de Carte Gaudeamus, merită citită. Ea va trezi bucurie în sufletul celor care au urcat trudnic pe drumul realizării unei cariere şi va folosi celor care trebuie să înfrunte viaţa cu mult curaj.
Vă asigur că evenimentul organizat de Teatrul Municipal din Baia Mare nu a fost numai o înşiruire de spectacole. În frumoasa sală renovată impecabil au fost găzduite mai multe evenimente. O expoziţie de afişe de teatru asigurată de Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, o lansare de carte a scriitorului Cornel Udrea, unul dintre adevăraţii umorişti, care scrie cu har materiale de calitate consistente, cu referiri la viaţa zilelor noastre, expoziţie de caricaturi, originale la care s-a adăugat, prezent fiind, şi caricaturistul, şi o şedinţă de autografe caricatură.
Dacă ar fi să socoteşti ceasurile ce-ţi trebuie să ajungi până la Baia Mare, parcă nu te-ai mai încumeta s-o porneşti la drum. Uneori însă e absolut nevoie şi începi să cauţi motive de îmbărbătare. Eu am găsit foarte repede puncte de sprijin. M-am întrebat: „De ce oare era Puiu atât de bucuros când scria un spectacol pentru Teatrul de Revistă din Baia Mare?... De ce se străduia atât de mult ca textele să fie foarte bune?...”. Treceau săptămâni de lucru, cu îndoieli şi bucurii, apoi zile de lectură şi corectură cu Vasi (Veselovschi) la pian până când îi vedeam pe amândoi zâmbind mulţumiţi (foto 1). Urmau întâlnirile cu arhitecta Bobi Dinulescu, decorul, costumele pentru actori şi balet, cortine, luminile, amplasamentul, prologul, finalul şi câte şi mai câte amănunte ce alcătuiesc în sfârşit un spectacol de succes. Cu toată această „bucătărie” terminată plecau in corpore la Baia Mare. Erau în sfârşit optimişti şi nerăbdători. Şi ştiţi de ce? Pentru că acolo îi aştepta o trupă plină de pasiune, ce era gata să se pună pe treabă.
Mă pregătisem să scriu despre teatrul de la Baia Mare. Dar cum viaţa are regulile ei, iată că ne-a schimbat planurile. „A plecat Iura”. Nu sunt destule cuvinte să poţi exprima durerea, tristeţea, golul ce se aşterne în suflet la o asemenea despărţire definitivă. Am avut noroc să-l întâlnesc în primii ani de şcoală la Academia de Teatru. Eu eram în anul al II-lea, el deja foarte cunoscut şi socotit cel mai talentat june prim al teatrului şi filmului românesc. Bine a zis cineva: „Generaţia lui de actori a pus piatra de temelie a cinematografiei româneşti”. O generaţie entuziastă, care a învăţat din mers secretele profesiei şi au onorat-o până la ultima suflare. Iura a fost unul dintre aceşti pionieri. Frumos, inteligent, talentat şi, în ciuda tuturor presupunerilor, un om de o moralitate impecabilă. Şi-a făurit de tânăr o familie pe care a respectat-o şi şi-a crescut băiatul înconjurat de aceeaşi iubire faţă de oameni şi de profesie. Astăzi, Ducu este un regizor foarte bun şi conduce cu succes Teatrul Municipal.
Am să încep cu o amintire nostimă. Erau la modă zeci de şlagăre sentimentale, melodii uşor de reţinut, cu texte simple, poveşti ce impresionau publicul dornic de tandreţe. Printre ele „Soţia prietenului meu” făcea furori. Ceea ce impresiona cel mai mult era faptul că, la orice sărbătoare la care lua parte familia prezidenţială de atunci, melodia aceasta nu trebuia să lipsească din repertoriu. Astfel a apărut marea întrebare pusă de întregul neam: „Oare pe cine iubeşte nea Nicu, cine o fi «Soţia prietenului meu?». Ochii iscoditori ai mesenilor căutau atent reacţiile lui nea Nicu, doar-doar or descoperi vinovata. Nu s-a aflat niciodată. Şlagărul însă a continuat să vieţuiască, însoţit de misterioasa întrebare. Read more: „Bunicul“ Alexandru Jula 
Apropo de ce am scris data trecută, în cariera mea am jucat roluri foarte diferite şi chiar aş putea spune diametral opuse. V-am spus că începutul activităţii mele teatrale în Bucureşti a fost la Revistă, deci apăream în prolog coborând pe o scară îmbrăcată într-o rochie cu strasuri şi trenă şi cu o coafură mirobolantă, după care, pe parcursul spectacolului, treceam prin schimbări rapide la diferite tipuri - diferite personaje: copii, bătrâni, femei uşoare sau ţigănuşi simpatici. Read more: Întâmplări teatrale 
Când fiica mea avea 17 ani (nu ştiu dacă v-am spus că a locuit până la 16 ani în Cehoslovacia), a fost vizitată de un coleg de şcoală. Bineînţeles că a dorit să-l ducă la un spectacol, şi acel spectacol să fie mai accesibil, aşa că l-a adus la Revistă. Jucam în anii aceia, 1973-1974, la Grădina Boema, recunoscută ca un spaţiu ce găzduia spectacole de excepţie, cu ecou puternic în sufletul românilor. Ajunşi la saturaţie de excesele comuniste speram că, dacă de pe scenă adevărul se va spune, lucrurile se vor schimba. Read more: Transformism