Main menu

header

572 30 1de Silviu Ghering

Miercuri, 6 aprilie 2016. Puțin după miezul zilei. „Alo, tot respectul, bunul nostru. «Taifasuri» nu vă dă pace... Când stăm la un taifas în legătură cu coperta aia despre care am tot vorbit? Mâine, vineri?”. Pauză. Vocea baritonală atât de cunoscută, inconfundabilă, se „regrupează” în 10-15 secunde: „Bunul meu, nu prea sunt în apele mele... Mai este și programul de la teatru... Ajung acasă în unele zile pe la două noaptea...”. Nu renunț: „Bunul nostru, la două noaptea vin unde vreți dumneavoastră...”. Vocea își revine complet la tonusul pe care îl știam: „Eeee, bunul meu, aia e oră de dame, nu de interviuri! Dar nici interviul nu trebuie să-l dăm la o parte pentru dame, nu? Așa că sună-mă mâine după prânz ca să ne vedem vineri”. Din păcate, n-a mai existat niciun mâine, telefonul a sunat în zadar toată după-amiaza de joi. Și apoi n-a mai existat el, Bunul meu, Bunul vostru, Bunul nostru, Bunul tuturor românilor, imensul actor și om Mircea Albulescu. Ne-a părăsit, ne-a lăsat triști și pustiiți, mai săraci și mai singuri în dimineața acelei vineri de 8 aprilie când urma să ne întâlnim. A plecat să bucure pe Dumnezeu cu arta sa, cu harul său... Din ce am apucat să vorbesc cu BUNUL NOSTRU cu nici 48 de ore înainte de Plecare, dar și în celelalte convorbiri anterioare - dialogul era pregătit de săptămâni înainte, numai programul său l-a tot amânat până n-a mai fost să fie - TAIFASURI vă prezintă în continuare ceea ce se poate numi, trist și irevocabil, ULTIMUL INTERVIU CU CEL CARE A FOST ACTORUL MIRCEA ALBULESCU.

„Când ți se spune «Maestre» e semn că trebuie să dai un telefon la cimitir”

572 30 2- Maestre...

- Stop, stop, stop, stop! Ai început cu stângul. Nu-mi spune „Maestre”, când ți se spune „Maestre” e semn că trebuie să dai un telefon la cimitir, să-i rogi pe ăia de-acolo să-ți mai curețe puțin crucea și să pregătească locul, c-o să-i vizitezi cât de curând. (n.r. - râde sănătos, cu poftă. Era prima convorbire, cu mai puțin de o lună înaintea despărțirii de marele actor...). Ce frumos e când ești nimeni și speri să fii totul în viață! Greu e când ți se spune „Maestre” și vezi că aia nu mai poți să mănânci, ailaltă nu mai poți să bei, nu mai spun de ce nu mai poți să faci... (n.r. - oftează, pauză, revine brusc) Așa, acum că ne-am împrietenit, zi, cu ce te pot ajuta?

- Păi, voiam să vă întreb cum să vă spun: în cartea de identitate sunteți Iorgu Albulescu, în certificatul de naştere sunteți Constantin Albulescu, în viaţa de zi cu zi sunteți Mircea Albulescu...

- Tata a vrut să-mi spună Iorgu, numele bunicului. Mama nu s-a împotrivit, săraca, a tăcut. De îndată ce a început să vorbească cu mine, să ne înţelegem, mi-a spus Mircea. De ce? N-am aflat niciodată. Cert e că aşa mi-a rămas numele. Mama mea era o femeie tare frumoasă. Provenea dintr-o familie de polonezi, era catolică, iar pe mine m-au botezat în religia tatălui, ortodoxă. Cu toate astea, cu ea mă duceam la Biserica Bărăţia, iar cu tata, la cârciumă. Un singur regret am legat de mama mea: că nu am învăţat ungureşte. Mama vorbea foarte bine ungurește, iar românește foarte stâlcit. De teamă ca tatăl meu să nu spună că noi am complota împotriva lui, n-a vorbit deloc cu mine ungurește. Mi-ar fi plăcut să știu ungurește. La o ultimă plimbare cu maşina, numai noi doi, mama şi-a deschis sufletul şi nici până astăzi nu am aflat ce mi-a spus atunci. Dacă aş fi ştiut ungureşte, aş fi înţeles... Păcat, știi cum se zice: „Câte limbi vorbești, atâta om ești”... Hai, gata cu amintirile lacrimogene, ce interviu vrei de la mine, cam ce întrebări vrei să-mi pui, le ai gata deja? Că eu așa interesant nu mai sunt...

„Citiți, vizionați, ascultați!”

572 30 3- În primul rând v-aș întreba dacă mai au nevoie românii de cultură...

- Notează și să nu uiți niciodată: singura cale de a fi, nu numai a românilor, a tuturora de pe acest Pământ, este cultura. Poate mulți n-o percep așa, n-o înțeleg, chiar fie-mi iertată trufia, dar cultura a fost, este și va fi întotdeauna o componentă esențială... de la a mânca, a respira, a iubi, a face copii, cel puțin pe același plan este și cultura. Că unii, din ce în ce mai mulți, se întâmplă să n-o înțeleagă este cu totul altceva, dar este absolută nevoie de CULTURĂ. Cu majuscule. De aceea am spus, spun și voi spune câtă vreme mă mai îngăduie Dumnezeu pe Pământ, veniți, bunii mei, și vă hrăniți sufletele cu orice înseamnă CULTURĂ, de la știri... da, și ele înseamnă o formă de cultură, de cunoaștere, de nou, chiar dacă forțează de multe ori senzaționalul de dragul audienței... deci de la știri la cărți, la filme, la teatru. „Învățați, învățați, învățați”, parcă spunea unul, Marx... „Citiți, vizionați, ascultați”, spune unul, Albulescu.

„Teatrul este o zână teribil de personală, care te stoarce total”

572 30 4- De ce v-ați făcut actor, erați student la Arhitectură în anul trei când ați început să faceți figurație pe scena Teatrului Național...

- Ohohohooo... întrebarea este simplă... Meseria asta m-a ales pe mine, și nu eu pe ea, pentru nimic în lume, bunul meu! La un moment dat, el, Teatrul, se uită așa, prin lume, și vede pe câte un băiat sau o fată și spune: „Măi, ia vino-ncoa și slujește-mă toată viața, fără nicio condiție!”. Fără nicio condiție... E esențial... Și noi toți care suntem acum, care am fost înainte, de la Costache Caragiale încoace până la ultimul student care a terminat acum facultatea, toți suntem înregimentați pentru această... hai să spunem zână care este teribil de personală, cu toate ghilimelele posibile, care știe să te stoarcă total. Ce casă, ce familie, mai întâi ești al meu aici, pe scenă, și apoi ce mai apuci, ce-ți mai dă Dumnezeu...

- Sunteți, așadar, un ales...

- Nu, nu, nu! În niciun caz! Suntem mulți! Nici nu-ți închipui câți suntem! Oameni care își sacrifică toată viața din afara scenei pentru a crea emoția de pe scenă. Emoția aia unică în fiecare seară, la fiecare spectacol, pentru fiecare spectator - noi suntem aceeași, în general, pe scenă, dar spectatorii sunt alții, și alții, și alții la fiecare spectacol, nu? Pentru fiecare spectator trebuie să creezi pe scenă o emoție numai a lui, să se simtă el alesul, că a ales să vină să te vadă în loc să bea un șpriț cu prietenii sau să facă orice altceva. Teatrul suntem noi, eu de pe scenă, noi de pe scenă și dânșii din sală. Este legătura teribilă, pe viu, între noi și dânșii, între dânșii și noi, emoția pe care noi o generăm pe scenă trece la spectator, spectatorul se emoționează, și această emoție se întoarce, încet, încet, peste rampă, la noi, și noi o simțim, e viu acest schimb de emoții, extraordinar de viu, aceasta e minunea care se va numi... sper că se va numi mereu Teatru.

Remarcat și „racolat” de Lucia Sturdza-Bulandra

572 30 5- Cum erați la începutul carierei, prin anii ’50?

- Nu mi-era frică de nimic, eram convins că voi fi formidabil, că nu poate exista niciun obstacol în devenirea mea ulterioară, eram zmeu... dar zmeul cel bun, nu Zmeul Zmeilor! Am ajuns la teatru umblând după o fată. Adriana o chema, îmi plăcea tare mult, și m-am dus după ea la Ateneul Popular, era un fel de Casă de Cultură, o Școală Populară de Arte. M-am dus la cor. Dar nu prea știam să cânt. M-au pus să dansez, dar aveam picioarele cam legate. Ce să fac?! Am intrat în echipa de teatru, și de atunci, era chiar 1950, m-am simțit legat de teatru pe veci, mai ales după ce m-am angajat la Național ca „artist corp-ansamblu”. Adică figurant. Iar arhitectura, unde eram student, începuse să scârțâie. În toamna lui ’52 am dat examen la Teatru şi, culmea, am intrat. După aceea mi s-a spus că nu pot fi student în anul I şi angajat al Teatrului Naţional și mi s-a pus în vedere să-mi dau demisia. La Teatru am fost elevul Aurei Buzescu și nici nu apucasem să termin facultatea când m-a ales, că tot spuneai ceva de ales, norocul. Venisem să-i dau replica lui Victor Rebengiuc, care se înscrisese la concursul pentru ocuparea unui post la Teatrul Municipal, actualul Bulandra. Îmi terminasem „rolul” și o pornisem agale spre casă, când aud pe cineva că mă strigă. Era nea Jenică Manta, actor la Teatrul Municipal. „Hai înapoi la teatru, că te cheamă doamna Bulandra”. M-am întors, am mers în birou, și dânsa îmi zice: „Albulescule, de ce nu ești pe listă la Municipal?”. Zic și eu, mândru nevoie mare: „Nu sunt pentru că nu m-am înscris. Vreau să dau concurs la Național, aici am venit numai pentru o replică, să ajut un...”. Și doamna Bulandra, cum era dânsa hotărâtă tot timpul și sigură pe sine, îmi taie vorba: „Nu mai dai niciun concurs, pentru că te iau la mine, la Municipal”. Și așa am ajuns la teatrul la care am jucat zece ani, apoi alți zece la Teatrul de Comedie, după care am ajuns la Național, unde am rămas până am ieșit la pensie, în 1997.

P.S. Multe, multe întrebări au rămas pe desktopul calculatorului. Și acolo vor rămâne, așa, fără răspuns. Pentru că „Bunul nostru” Mircea Albulescu s-a grăbit să se reîntâlnească, Sus, Sus de tot, cu iubita sa Maria...

„Eu, când am să mor, vreau să se întâmple pe scenă, pentru că aici am trăit o viață întreagă… I-am zis lui Dumnezeu să mă ia pe nepusă masă“

Primul gest neprietenos al soţiei după 50 de ani...

A cunoscut-o pe Maria la un ceai. Venise cu un alt băiat, dar asta nu l-a împiedicat să lupte pentru a-i capta atenția. Și inima. Au trecut prin multe de-a lungul a 55 de ani, umăr lângă umăr. A iubit-o enorm, și boala ei a fost o lovitură grea. Mulţi spun că nu şi-a mai revenit niciodată după moartea Mariei, în 2007, când a suferit un şoc imens. S-a închis mult în sine şi nu a mai dat voie niciunei femei să se apropie de el, deşi avea încă destule admiratoare. Şi-a îndepărtat prietenii şi nu a mai vrut să mai primească pe nimeni în casă, în afară de fiul său, Matei (în vârstă de 47 de ani). Declaraţiile tulburătoare pe care le-a făcut după Plecarea ei zugrăvesc o iubire copleşitoare: „După mai bine de 50 de ani de convieţuire, primul gest neprietenos pe care l-a făcut nevastă-mea a fost să moară înaintea mea. În ultimii ani, a avut o înfiorătoare suferinţă, stătea pe un pat şi devenise un cadavru viu. Nu pe toţi ne iubeşte Dumnezeu atât de tare, încât să ne ia fulgerător de aici. După ce a plecat, am fugit de acasă vreo opt luni, pentru că nu mai puteam suporta. Fiecare colţişor îmi amintea de ea... În acest răstimp, am chemat meşterii, care mi-au schimbat totul în casă. Despre iubire vorbind, după părerea mea, este un Everest al durerii. Nu cred în iubirile fericite, zglobii, haida-hopa, hopa-țopa, uite-aşa. O iubire este un lucru extraordinar de greu şi de important şi, de aceea, oamenii care au parte de asemenea sentimente sunt verticali, pentru că ea este o greutate ce ţi se atârnă de picioare şi-ţi dă verticalitate”.

„Emoţia este calea spre fericire. Cine se mai poate emoţiona este pasibil de fericire“

Ne părăsesc unul câte unul...

Scena românească, și implicit marele și micul ecran, sărăcesc pe zi ce trece. Lista marilor actori care au plecat dintre noi se tot mărește, dureros, dar inevitabil. Numai în ultimii trei ani ne-au părăsit Cornel Patrichi (2016), George Alexandru (2016), Theodor Danetti (2016), George Motoi (2015), Eusebiu Ștefănescu (2015), Sorin Medelni (2015), Mișu Fotino (2014), Szobi Cseh (2014), Aurel Cioranu (2014), Irina Petrescu (2013), Sergiu Nicolaescu (2013), Geo Costiniu (2013), Geo Saizescu (2013), Nae Lăzărescu (2013). Dumnezeu să-i odihnească!

„Asta e cheia fericirii: să te mulțumești cu ceea ce ți-a dat Dumnezeu. Să savurezi fiecare lucru, dar la timpul lui, iar bucuria aceea să rămână ulterior intactă. Carpe diem! Trăiește clipa!“

„E bine în viaţa asta, ca actor, să dispari când trebuie, cât eşti pe val“

Filmografie

572 30 6572 30 7Alarmă în munți (1955), Pasărea furtunii (1957), Moartea Bessiei Smith (1966), Subprefectul (1967), Dacii (1967), Vin cicliștii (1968), Game pentru televiziune (1968), Fum (1968), Columna (1968, voce), Neînfricații (1969), Canarul și viscolul (1969), Prometeu (1970), Prea mic pentru un război atât de mare (1970), Mihai Viteazul (1970), Animale bolnave (1970), Puterea și adevărul (1971), Printre colinele verzi (1971), Lupul mărilor (1971), Trenul blindat (1972), Săgeata căpitanului Ion (1972), Bariera (1972), Șapte zile (1973), Trei scrisori secrete (1974), Tatăl risipitor (1974), Dincolo de nisipuri (1974), Capcana (1974), Zile fierbinți (1975), Cursa (1975), Actorul și sălbaticii (1975), Ultima noapte a singurătății (1976), Dincolo de pod (1976), Tufă de Veneția (1977), Războiul Independenței (1977), Prețul succesului (1977), Mania (1977), Revanșa (1978), Pentru patrie (1978), Brațele Afroditei (1978), Avaria (1978), Acțiunea Autobuzul (1978), Vacanță tragică (1979), Un om în loden (1979), Nea Mărin Miliardar (1979), Mihail, câine de circ (1979), Drumuri în cumpănă (1979), Cumpăna (1979), Ediție specială (1980), Artista, dolarii și ardelenii (1980), Ancheta (1980), Semnul Șarpelui (1981), Orgolii (1981), Înghițitorul de săbii (1981), Capcana mercenarilor (1981), Wilhelm Cuceritorul / Glorie și onoare (Cucerirea Angliei) (1982), La capătul liniei (1982), Viraj periculos (1983), Dragostea și revoluția (1983), Amurgul fântânilor (1983), Lansarea (1984), Horea (1984), Ziua Z (1985), Totul se plătește (1986), Ochii care nu se văd (1986), Noi, cei din linia întâi (1986), Cale liberă (1986), Anotimpul iubirii (1986), Punct și de la capăt (1987), Flăcări pe comori (1987), Cuibul de viespi (1987), Cântec în zori (1987), Trenul de aur (1989), Serenadă pe Dunăre (1989), Momentul adevărului (1989), Drumul câinilor (1991), Rămânerea (1992), Capul de rățoi (1992), Trahir (1993), Rosenemil (1993), Mandroid (1993), Cel mai iubit dintre pământeni (1993), Somnul insulei (1994), Ochii care nu se văd (1994), Lucrarea dihorului (1994), Craii de Curtea Veche (1995), Semne în pustiu (1996), Don Carlos (1996), Scrisorile prietenului (1997), Don Juan sau dragostea pentru geometrie (1997), Detectiv fără voie (2001), Tandrețea lăcustelor (2002), Al matale, Caragiale (2002), 18:36 (2003), Căsătorie imposibilă (2004), Tinerețe fără tinerețe (2007), Ticăloșii (2007), O legendă vie (2007), Căpșuni în aprilie (2009), Zi că-ți place (2013), Ana (2014), Omulan! (2015, voce).