…Lumini şi umbre, la ultima Gală UNITER, desfăşurată în regim de criză financiară, adică nu în marea sală de la Naţional, ci în studioul înghesuit de la TVR. Despre „lumini” s-a scris destul, despre „umbre” se discută mult: impardonabile omiteri, măcar la „nominalizări”, a unor actori de referinţă în ultima stagiune, dar, mai ales, a vreunui spectacol din Bucureşti, Craiova sau din Sibiu (nu gazda penultimei Gale, ci un centru teatral în Europa!). Mai adaug, ca un serios semnal de alarmă, absenţa din Gală a unui spectacol cu piesă românească (exceptăm „teatrul radiofonic”!), ca şi a vreunui autor autohton în atâtea festivaluri de teatru din ţară (!?!), desfăşurate anul trecut (subvenţionate şi ele din banii contribuabililor români!), contrast clar cu montarea (lucru interesant, însă nu vital!) a câte unui text islandez, irlandez, chinez (aştept nerăbdător şi un andorrez, sanmarinez, maltez!). Logic, se ridică întrebarea gravă: nu mai există dramaturgie română?! Directorii de teatru dau vina pe regizori, directorii de scenă pe şefii de instituţii şi împreună îşi concentrează tirul asupra dramaturgilor autohtoni care fie n-ar scrie, fie n-ar fi interesanţi!

…Placă auzită şi acum 15 ani, la Centrul cultural român din New York, unde renumitul Andrei Şerban declara halucinant: „Nu există dramaturgie românească” (Sic!). Pentru a-l salva din incultura stranie pentru o valoare ca domnia sa, i-aş sugera ilustrului director de scenă doar lectura extraordinarului volum „Istoria literaturii române. Dramaturgia”, de Mircea Ghiţulescu. Mă tem însă că maestrul, gândind probabil la spectacolele de operă sau la cum să-l joace pe „Regele Lear” numai cu actriţe (cum a făcut-o anul trecut la Bulandra; pe când „Hamlet” cu surdomuţi şi „Othelo” cu pitici?!), n-a mai găsit vreme să-i citească, dincolo de Caragiale şi Delavrancea, pe Sorescu (autorul printre altele a superbelor piese „Iona”, „Pluta Meduzei”), Mazilu („Mobilă şi durere”, „Aceşti nebuni făţarnici”), Băieşu („În căutarea sensului pierdut”, „Dresoarea de fantome”), Lovinescu („Şi eu am fost în Arcadia”, „Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă”) Solomon („Transfer de personalitate”), Naghiu („Misterul Agamemnon”), Astaloş („Vin soldaţii”, „Sarea exilului”), D.R. Popescu („Cezar, măscăriciul piraţilor”, „Balconul”) şi mulţi alţii, chiar din noua generaţie de valoroşi (dar necitiţi!) dramaturgi autohtoni.

…E clar: regizorii români contemporani, de la Liviu Ciulei şi Şerban la Purcărete şi Afrim, nu-s interesaţi de piesele autohtone. Excepţiile există şi în acest caz (TNB, „Comedia”, „Davila” din Piteşti - unde regizorul Matei Varodi are un program numai cu piese autohtone scrise azi despre prezentul în lume etc.), dar, sincer, îi compătimeşti pe dramaturgii români actuali şi îi vezi emigrând în Groenlanda, Ţara de Foc sau Nepal. Poate pe acolo îi va descoperi vreun regizor sau cronicar român care să-i „dramatizeze”, să-i „adapteze” (nu gratis, of course!)…