Ce rol mare joacă întâmplarea în viaţa noastră! Era prin 1972, şi Tudor Vornicu era forţa, creierul care făcea televiziunea să se dezvolte vertiginos. Foarte inteligent şi curajos, o personalitate care se impunea la toate nivelurile. Eu făceam nenumărate emisiuni tv încă din 1959, când eram studentă. Ştefan Bănică Senior era actor la Giuleşti, avea mare succes cu piesa „Aristocraţii” şi terminase studiile cu doi ani înaintea mea. Mai avea şi avantajul că tocmai lansase două melodii cu un succes extraordinar: „Gioconda se mărită” şi „Vă rog să-mi acordaţi”. Amândoi (foto 1) eram apreciaţi în teatru şi devenisem destul de cunoscuţi în televiziune. Ne întâlneam adesea pe platou, dar nu jucasem niciodată împreună. Ca şi acum, redacţia televiziunii era asaltată de scrisori de la spectatori, care dovedeau - ceea ce acum se spune - ratingul pe care-l aveam. Şi iată, într-o dimineaţă, vine Vornicu la noi şi spune: „Puişor, trebuie să scrii o emisiune de 50 de minute cu Stela şi un partener”. Cu cine? Eu tocmai jucam la Teatrul de Comedie „Steaua fără nume”, unde Iurie Darie, frumos şi plin de haz, era strălucitor. Dar cum viaţa are legile ei, Iura a refuzat propunerea. Nu era obişnuit cu genul revuistic, adică muzică, dans, monolog, scheci. Pur şi simplu s-a speriat. Şi atunci, alegerea a căzut pe Ştefan Bănică. Textul lui Mihai Maximilian a fost excepţional, muzica lui Vasile Veselovschi, de asemenea, iar regia, Sanda Manu, pedagog de înaltă clasă, nu mai zic. Am început imediat repetiţiile, căci în trei săptămâni emisiunea trebuia să intre pe post. Şi ne-am ţinut de cuvânt. Am lucrat zi şi noapte din greu, căci erau multe schimbări de decor, de costume, de personaje. S-a numit „Doi într-un balansoar”. Era prima oară când se făcea o emisiune doar cu doi actori, căci se vorbea mereu despre cultul personalităţii. Dar Tudor a ştiut să ţină piept presiunilor, şi show-ul nostru a ieşit pe post. Ce-am învăţat atunci? Că omul se cunoaşte la drum, căci a fost un drum lung şi frumos colaborarea mea cu Ştefan. Era un coleg cald, tandru, grijuliu, atent la tot ce se întâmpla în jurul nostru. Mă apăra de prezenţe nedorite, de tot ce poate fi neplăcut la drum. Rareori era impulsiv, mai ales atunci când lucrurile nu ieşeau cum trebuie, dar nu mă atrăgea niciodată şi pe mine în vreun conflict. Îşi adora băiatul şi a fost extrem de fericit când acesta a început să se ridice ca actor. Uneori era aspru cu el, în dorinţa de a-l pregăti pentru o carieră adevărată. Iată că am reuşit săptămâna trecută să ne adunăm împreună cu doamna Fântânaru, Emilia Popescu şi juniorul Bănică (foto 2) ca să depănăm amintiri dragi despre cel care a plecat dintre noi exact acum 20 de ani. Am revăzut imagini din „De-ale carnavalului”, regia Lucian Pintilie, din „Scrisoarea pierdută”, regia Liviu Ciulei, sau filmul „Pentru cine bat clopotele Mitică”, şi încă o dată ne-am amintit că România are actori de talie internaţională.