Pregătesc un nou spectacol pentru primăvara aceasta şi sunt nevoită să răsfoiesc o mulţime de texte şi de fotografii. Spre marea mea părere de rău, nu prea întâlneşti astăzi nici pe scenă, nici la tv momente de umor cu miez, cu rezonanţă în sufletul spectatorului, care să-l facă să le aprecieze, să găsească o satisfacţie şi o speranţă că mâine va fi mai bine. De fapt, de ce, după zeci de ani, spectacolele de la Boema au rămas în memoria românilor, tocmai pentru că pe scenă se spuneau adevăruri importante şi ei, spectatorii, sperau că, fiind auzite, se va schimba în bine cursul societăţii. Românii se încărcau de speranţă şi plecau de la noi înseninaţi, crezând într-un viitor luminos. Tot căutând printre perlele acelor timpuri găsesc alăturate şi o mulţime de fotografii ale diverselor personaje jucate. Uitându-mă cu atenţie, am rămas şi eu pe gânduri, constatând cât de diverse sunt ele, cât de deosebite sunt chipurile omeneşti pe care le-am întruchipat. În perioada aceea, când goana după necesităţile familiei (brânză, cafea, ouă, carne) era în sarcina femeii, am jucat o „Julietă” iubitoare, devotată şi dusă până la nebunie în căutarea fericirii (foto 1). Moda anilor ’75-’80 o luase complet razna, şi femeile, din dorinţa de a fi frumoase, purtau cele mai zdrenţuite şi mai cenuşii haine, asortate la coafuri de sperietoare (foto 2). Era un subiect gras ca toate exagerările şi se puteau scoate materiale haioase. Şi cum bârfa a fost întotdeauna gustată la noi, am jucat o serie de babe clevetitoare, inventatoare de minciuni, turnătoare, moralizatoare şi, ca atare, întotdeauna apreciate de publicul spectator (foto 3). Şi mai am la arhivă ne- numărate exemple pe care le vom discuta altădată.