De când am început să înţeleg ceea ce citesc am aflat că România a avut generaţii şi generaţii de artişti extraordinari, dintre care unii au demonstrat asta şi în străinătate, ca Elvira Popescu.

Oricât se schimbă moda şi părerea oamenilor despre artă, talentele mari rămân veşnic apreciate. Cel puţin în cei 55 de ani de carieră prin care am trecut eu am întâlnit nenumăraţi titani, ba chiar am avut norocul să şi joc cu ei. N-am s-o uit niciodată pe doamna Dina Cocea cu pasul său de regină, pe Mimi Bota cu glas diafan de Julietă, pe domnul Birlic, care era şi pe scenă, şi în viaţă de un umor irezistibil. Mi-a povestit odată o întâmplare ciudată din viaţa sa: juca o comedie savuroasă, şi în rândul întâi din faţa scenei stătea un domn care, timp de trei ore, n-a zâmbit niciodată. După spectacol, acel spectator a venit la cabină şi i-a mărturisit maestrului: bine că s-a terminat spectacolul, că era să mor de râs! Birlic, de câte ori povestea asta râdea cu lacrimi.

N-am să-l uit nicicând pe Ştefan Ciubotăraşu, blândul moldovean cu forţă de colos. Nici pe Gina Patrichi, uimitoare în roluri de dramă, cuceritoare în cele de comedie, purtând în ochi o imensă dragoste pentru viaţă. V-o amintiţi şi dumneavoastră cred pe Rodica Tapalagă, cu care am şi jucat în „Alo, aţi greşit numărul!”, primul film din viaţa mea, atât de ambiţioasă şi de strălucitoare. Am jucat ani buni cu fratele său, Ştefan, la Teatrul de Comedie, om măsurat, blând şi îndatoritor.

V-am amintit doar câţiva, căci nu mi-ar ajunge întreaga revistă să-i enumăr pe toţi cei care mi-au îmbogăţit viaţa. Prin anii ’85 am participat cu o delegaţie a cinematografiei la Festivalul de Film de la Bratislava, împreună cu Dan Nuţu, Amza Pellea şi Irina Petrescu. Aveam toată admiraţia pentru aceasta încă de la primul său film, „Valurile Dunării”. Descoperită de maestrul Liviu Ciulei, fragila fiinţă făcea parte dintr-o lume aparte, unde femeile sunt uimitor de frumoase şi înzestrate cu puteri magice. Am cunoscut-o mai bine în acest voiaj şi mi-a intrat în suflet pentru totdeauna. Discreţie, sensibilitate, nobleţe, putere de stăpânire, e încă prea puţin din ce-ar putea s-o caracterizeze. Îţi vine să-ţi strigi spre cer durerea când asemenea oameni ne părăsesc, căci ei ar trebui să rămână printre noi, spre a ne face mai buni.

Am jucat mulţi ani la Teatrul de Comedie. Printre partenerii mei de aici se afla o persoană absolut specială, Aurel Giurumia. Cine a fost pasionat de film şi-l aminteşte probabil pe actorul francez Michel Simon. Ei bine, Giurumia nu era cu nimic mai prejos. Înzestrat cu un haz ieşit din comun, Giuri, cum îi spuneam noi, juca într-un mod absolut personal, inteligent şi unic. Coleg minunat, tandru, cu un cuvânt bun la el întotdeauna.

Deci revin la ce vă spuneam mai devreme, păcat că pleacă dintre noi cei mai buni dintre cei mai buni! Rămânem cu îndoiala că nu vor mai putea fi înlocuiţi niciodată.