N-aş dori să mă repet, dar fără să vreau cuvintele mă vor trăda, căci cuvintele „frumos”, „extraordinar”, chiar „divin” nu pot lipsi din povestea mea, şi sper să credeţi că ele sunt de vină, minunile pe care le-am întâlnit, şi nu sărăcia vocabularului meu. Într-o bună zi, din cele şapte petrecute într-un hotel bunicel de lângă Sorento, am pornit să vizităm Pompeiul (foto 1). Cum să-i spun, oare, oraşul-martir sau oraşul-relicvă, victima titanului Vezuviu cu sute de ani în urmă? Pompeiul s-a născut în secolul al VIII-lea î.Hr. şi a dispărut în anul 79 d.Hr. Era o cetate înfloritoare, căci azi, când priveşti ruinele reconstituite, găseşti tot ce înseamnă un oraş bine organizat, cu temple, teatre, stadion, magazine, cârciumi, case de meseriaşi sau vile de mari bogătaşi. Dar iată că într-o zi uriaşul Vezuviu, furios, s-a scuturat şi a vărsat împrejur, din adâncu-i, foc, lavă şi cenuşă. Aşa a dispărut Pompeiul. Abia în secolul al XVIII-lea a început să iasă de sub cei 6 m de cenuşă urmele vechiului oraş. Azi putem vedea cum trăsnetul acesta a venit peste oameni. Erau la muncă, pe stradă sau în temple.

Aproape poţi simţi viaţa vechiului oraş plimbându-te pe lespezile negre de lavă ce s-a aşternut peste caldarâmul străzilor. Se mai văd încă urmele carelor ce treceau pe aici. Teatrele par neatinse însă, stadionul e întreg şi constaţi cu mirare că oraşul avea canalizare.

Dacă veţi merge la Muzeul Naţional din Napoli veţi vedea reconstituite mozaicuri din acea vreme, în majoritate mustind de sexualitate. Să fi fost oare Vezuviul furios pe libertatea moravurilor din marele oraş? Se poate, dar sigur este că cenuşa l-a îngropat preţ de sute de ani.

În fine, ne apropiem de sfârşitul poveştii, care se rezumă în două cuvinte: Coasta Amalfitană (foto 2). Numele îi vine de la oraşul Amalfi, unul dintre cele mai mari centre turistice din Europa. El se ridică pe coasta Muntelui Latani şi se întinde apoi pe Valea Morilor. O înghesuială incredibilă de case lipite unele de altele şi cocoţate una peste alta până în vârf de munte. Chiar şi cele mai mici spaţii sunt folosite - ogive, scări, scăriţe, de un pitoresc incredibil. Localitatea a fost fondată în secolul al IV-lea d.Hr. şi a ajuns la apogeu în secolul al XI-lea, când a devenit republică marină independentă, cu Constituţie şi monedă proprie. Avea o flotă puternică la Poarta Orientului, cheie în viaţa comercială a continentului.

Totul în jur e frumuseţe, începând de la portul brodat pe apă, cu ambarcaţiuni nenumărate şi pe mal cu zeci de buticuri şi mici restaurante pentru turişti. În piaţa centrală e o superbă catedrală, decorată cu marmură policoloră cu porticuri lucrate în mozaic la care ai acces pe o scară generoasă, cu zeci de trepte. Plecăm mai departe, trecând prin alte aşezări ce par nişte mărgele pe malul golfului amalfic, străbătând un drum cu mii de curbe bordat cu lămâi şi portocali şi flori de toate culorile, având la picioare imaginea de vis a mării.

Am să închei cu cel mai frumos lucru ce ni s-a întâmplat: părintele Simion (foto 3), păstorul românilor din Napoli şi pentru noi cel mai bun ghid, fără de care nimic din toate cele văzute n-ar fi avut atâta însemnătate. Tată a cinci copii, cu o soţie credincioasă şi frumoasă, reuşeşte să insufle încredere şi speranţă românilor dezrădăcinaţi, care-şi caută mângâiere în biserica sa din Napoli. Mulţumim frumos, părinte, şi Dumnezeu să te ţină în putere, spre binele enoriaşilor dumneavoastră!