Probabil că nu e întâmplător faptul că oraşul care mă tentează cel mai mult să-l vizitez este Chişinău. Poate pentru faptul că de el mă leagă cele mai vechi şi mai tandre amintiri, şi vesele, şi triste. De fapt, eu sunt născută într-un sat de lângă Orhei, un orăşel nu prea mare şi nu prea departe de capitală, unde părinţii mei, iniţial copii de ţărani mijlocaşi, şi-au făcut şcoala şi pe urmă au devenit la rândul lor dascăli pentru generaţiile viitoare. Pot uita cum mâncam pe prispă la neneaca bob frecat, o bunătate despre care dumneavoastră poate nici n-aţi auzit, cum culegeam pere mari, parfumate şi le dădeam prietenilor mei de pe stradă şi, ca să le scap de ochii vigilenţi ai mamei, le ascundeam sub bluză în chip de sâni... Dar cum să uit ziua în care i-am dus tatei la Poliţie, unde era arestat şi de unde mai apoi a luat drumul Siberiei, două perechi de ciorapi, două cămăşi şi două izmene? Deşi aveam doar 5 ani, nu voi uita clipele acelea când am rămas singură cu mama şi cu groaza în suflet că nu-l vom mai vedea niciodată?! Avea un reumatism infecţios şi eram convinse că nu va suporta clima de -50˚C de la Vladivostok. Presimţirea noastră a fost doar pe jumătate adevărată, căci 19 ani n-am ştiut nimic de el şi am rămas convinse că s-a prăpădit. Dar tata a fost un om foarte puternic, s-a hrănit cu vrăbii ce cădeau îngheţate din cer şi cu rădăcini de copaci şi a scris scrisori stropite cu lacrimi amare. Noi nu le-am primit niciodată. Am aflat mai târziu că erau arse la poarta lagărului, căci cine ar fi pus timbre pe 60.000 de epistole îndurerate? Atâţi moldoveni erau acolo. S-au întors doar 10%, printre care şi dragul meu tată. Când ne-am văzut la Chişinău, după 19 ani, eu aveam 24 de ani, el 50. Ne plimbam prin faţa Teatrului Naţional şi era nespus de mândru că bărbaţii îl invidiază privindu-l la braţ cu mine. Tata avea un umor nebun, pe care l-a păstrat până la sfârşit, alungând din minte necazurile tinereţii. A murit la 90 de ani; nu de bătrâneţe, ci de operaţie de bilă prost îngrijită.

După Revoluţie am început să jucăm tot mai des la Chişinău, unde avem succes şi suntem aşteptaţi cu o căruţă cu flori, chiar dacă sunt foarte scumpe. Chiar acum o săptămână am jucat la Filarmonica (foto 1); am avut o sală arhiplină şi un succes stropit la sfârşit cu vestita şampanie de Cricova şi cele mai bune plăcinte din lume. Din păcate, am ratat şi de data aceasta Orheiul, ceea ce mă face să mă gândesc la un nou turneu spre toamnă.

Afişele de pe faţada Filarmonicii atestă faptul că evenimentele culturale ale Chişinăului sunt tot timpul susţinute de artişti români. Tocmai urma un concert al lui Vasile Şeicaru (foto 2), apoi un spectacol de Ziua Copilului al Teatrului Ţăndărică din Bucureşti (foto 3) şi alte concerte de muzică românească. Doar suntem fraţi şi, după cum aţi văzut la Eurovision, reprezentanta Moldovei, curajoasă, s-a prezentat cu un cântec în limba română. Bravo ei!