Ca de obicei, la a doua călătorie într-o ţară ai sentimentul că o cunoşti. Sigur ţi-ai făcut doar o idee generală despre ea şi despre cetăţenii ei. Vizitezi mai întâi catedralele, bisericile, apoi muzeele, împrejurimile şi, bineînţeles, marile magazine. Deci, îţi faci o idee generală. Dar cât de interesant este să descoperi a doua oară amănuntele, alte locuri care o caracterizează, oamenii şi modul lor de viaţă!
Când te apropii de aterizare, desigur, priveşti prin hublou peisajul general. Irlanda prezintă o întindere de un galben intens, mărginită de un verde puternic, căci orice colţişor de pământ nesemănat este ocupat de un arbust ciudat, un fel de tuia, ce e veşnic înflorit şi creează o mare de galben. Te tentează imediat să-l iei acasă, poate să-l înmulţeşti la noi, dar românii rătăciţi pe aici spun că nu se lasă înstrăinat.
Marea ce înconjoară Irlanda e albastră şi paşnică, dar cum o fi oare să trăieşti în preajma ei şi să nu faci niciodată baie, căci ea nu depăşeşte 14˚C?
Am aterizat, prietenii ne-au întâmpinat şi ne-au cazat la acelaşi hotel elegant de vizavi de primărie, deci ultracentral. Recepţionera-şefă, Nicoleta, ne-a primit cu un zâmbet larg şi în braţe cu o minune de băieţel care data trecută abia izbea cu picioruţele burtica sa. De altfel era de aşteptat, căci una dintre dovezile că românii de aici se simt bine, s-au integrat şi sunt fericiţi este că fac liniştiţi moştenitori. Asta nu exclude dorul de acasă şi, ca dovadă, la plecare, în avion, am călătorit însoţiţi de corul românaşilor care veneau să-şi cunoască bunicii.
De ce e Irlanda verde? Cel puţin Dublinul este fantastic! Ne-am urcat în maşina lui Ionel şi am străbătut Parcul Pheonix, întins pe o suprafaţă de circa patru hectare. Gazon impecabil, copaci de sute de ani, terenuri de golf, hochei pe iarbă cu cai, ministadioane, locuri de picnic, lac limpede cu bărci şi libertatea de a parca gratuit pe marginea aleelor largi, pentru a te bucura de pacea parcului. Niciun gunoi, nicio murdărie. Ştiţi de ce? Nu pentru că se curăţă locul, ci pentru că nimeni nu aruncă nimic. Fantastic!
Din ce ratasem data trecută a fost alt parc uriaş, Pawerscourt, cu mii de aranjamente florale, statui, cascadă, grădină japoneză, un castelaş ce te primeşte cu un restaurant, cofetărie şi buticuri cu suveniruri atrăgătoare. Totul e pregătit să te primească pentru un week-end minunat. Te opreşti pe colina cea mai înaltă şi vezi la picioare golful cu sute de ambarcaţiuni ce se plimbă însoţite de stoluri de pescăruşi la vânătoare de peşti.
Tot ce am văzut de data aceasta m-a făcut să înţeleg de ce acest popor este atât de liniştit, de vesel, de ce se bucură din plin de viaţă, lăsând la o parte cu nonşalanţă grija zilei de mâine. Noaptea, pâna la ora 3:00-4:00, tinerii stau în număr mare în faţa discotecilor cu un pahar cu bere şi vorbesc, ascultă muzică, totul fără scandal, fără răutate, doar cu voie bună, chiar dacă nu toţi ţin la băutură.
Spectacolul nostru a fost găzduit de Hotelul Crowne Plaza, într-o sală mare de 300 de locuri, şi vă imaginaţi că totul a fost înconjurat de lux. Spectatorii au dovedit din nou că românii care azi muncesc în Irlanda sunt fericiţi. Au arătat dragoste, inteligenţă, generozitate şi ne-au acoperit cu aplauze. De la mic la mare s-au simţit cu toţii acasă. Cântecele lui Cătălin Crişan i-au făcut să lăcrimeze, glumele mele i-au înveselit, iar muzica lui Alexandru Arşinel a încheiat totul triumfător. I-am avut alături pe Dan Puican, regizorul nostru, şi pe doamna doctor Puican, îngerul nostru păzitor.
Unul dintre sponsorii spectacolului, Nicu, cofetar, a oferit două torturi de aniversare, un radio-tort de ciocolată pentru Puican, care a împlinit în această primăvară 80 de ani, şi unul înfăţişând cartea lansată de Arşinel chiar pe 4 iunie, când făcea 74 de ani. Eu m-am mulţumit cu un superb buchet de flori, rămânând să fiu sărbătorită peste doi ani, când voi face... număr fix.
Turneul s-a încheiat cu o masă cu fructe de mare şi crabi, oferită de Luigi, cel care ne-a păstorit perioada turneului şi de prietenii noştri, fraţii Monica şi Ionel Ghiman, originari din Baia Mare, şi care au devenit membri ai familiilor noastre. N-o s-o uităm nici pe Tunde, ardeleanca demonstrând că nu este nicio dispută între unguri şi români când iubeşti locul în care te-ai născut.