„Nu voi pleca./ Nici când soarele se va prăbuşi într-o avalanşă de lumină,/ Nici când marea mă va înghiţi fără pic de remuşcare,/ Nici când pământul se va despica în tihnă,/ Nici când luna mă va părăsi în zare,/ Nu voi pleca;/ Aceasta este casa mea!/ Nici când ploaia se va topi pe faţa mea;/ Nici când râurile vor seca,/ Nici când vei escalada o stea,/ Nu voi pleca...

Mereu m-am întrebat pentru ce sunt omoplaţii. Unii spun că înainte aveam aripi. Eu nu cred să fi avut, pentru că mi-am găsit recent aripile de hârtie. Cărţile îmi sunt prieteni, călăuzitori şi maşini de oprit timpul. Ele îmi împrumută aripile lor firave şi îmi şoptesc printre sutele de pagini că încrederea te ajută să zbori. E timpul să-mi iau la revedere de la fata realistă care eram. O să-mi iau zborul încetul cu încetul. Nu-mi strică să cad şi eu în visare, visurile se mai pot îndeplini. Ochii îmi sunt role de film, ei schimbă imaginile în funcţie de carte, pagină, rând, propoziţie. Câtă inteligenţă a putut să fie înghesuită într-un singur cuvânt! Ne-am născut şi am crescut cu gândul că nu putem să luptăm cu viaţa. Nici nu trebuie. Ea ne oferă atât de multe... Trebuie să luptăm în viaţă pentru ceea ce ne dorim, ca nişte lei pentru prada lor. Cine nu citeşte trăieşte o singură viaţă. Cine citeşte trăieşte zeci de vieţi în acelaşi timp, fără doar şi poate. Dacă vrei să trăieşti o viaţă creativă, trebuie să-ţi pierzi frica de a greşi. Închide-ţi ochii, te ajută mai bine să rupi legătura cu realul. Dacă treci testul, vei ajunge în tărâmul de nicăieri, care se află la graniţa actualului, a trecutului şi a viitorului. Prin vis, noi ne creăm viitorul, noi suntem sculptorii vieţii noastre, deci ai grijă să respecţi instrucţiunile! E viaţa ta, acum şi pentru totdeauna. Tu o faci în felul tău. Ori aripile tale de hârtie se vor uda de apă şi nu vei mai putea zbura, ori te vei ridica până la preamăritul Soare. Nu trebuie să-ţi fie frică, ai mai fost acolo în vis. Acum trebuie s-o faci şi în realitate. Contează fiecare pas pe care-l faci. Orice pas are un efect. Nu ştii până nu încerci să mergi mai departe. Transformă lacrimile din visele tale în râsete din viaţa reală. Demonstrează că meriţi să încerci să depăşeşti limita realului sub semnul de întrebare al imaginaţiei. Visele mai sunt şi semne de precauţie care te avertizează ce se poate întâmpla. Gânduri încurcate, mă arunc... voi cădea sau mă voi ridica. Îţi promit că o să învăţ din greşelile mele. Luminile adevărului mă vor ghida acasă...”.

Raluca are 14 ani. De mică s-a confruntat cu viaţa dură. A rămas orfană de tată, a încercat, urmându-şi mama, să-şi caute norocul în Spania, au văzut că peste tot viaţa are aceleaşi probleme şi s-au întors acasă la fel de sărace, dar cu o experienţă în plus. S-au întors acasă la Mangalia, dar au trăit poate mai uşor, căci la doi kilometri spre sud, în satul 2 Mai, erau bunicii, mătuşile şi verişoarele. Toate experienţele peste care a trecut au maturizat-o pe Raluca, şi-a depăşit nivelul vârstei şi iată cum gândeşte azi. Într-o epocă în care cei de vârsta sa stau în discoteci, Raluca a descoperit cartea, frumuseţea, rostul ei şi influenţa uriaşă pe care o are în viaţa reală. Normal, sunt cunoscute nenumărate valori culturale în România care au descoperit acest lucru în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării şi au urcat în fruntea oamenilor mari. Am vrut s-o cunoaşteţi pe Raluca Trenchea pentru că veţi mai auzi de ea.