de Carmen Ciripoiu şi Adrian Barna

Interesant și, în egală măsură, neobișnuit. Așa ar putea fi caracterizat în doar două cuvinte cangurul. Istoria spune că atunci când europenii au ajuns în Australia și au văzut pentru prima dată un cangur, au întrebat ce animal este. Câțiva aborigeni le-au răspuns „kanguroo”, care se traduce prin „nu te înțeleg”. Europenii, crezând că acesta e numele, l-au păstrat până în ziua de azi. În timp, cangurul a devenit simbol al Australiei, iar recent cercetătorii din Irlanda au arătat că are abilitatea de a învăța să comunice cu omul, asemenea câinilor.

Își folosesc privirea pentru a cere ajutor

În urma unei analize amănunțite, oamenii de știință irlandezi au demonstrat că aceste animale minunate, cangurii, își folosesc privirea pentru a cere ajutor, dar și pentru a indica diferite lucruri sau obiecte. Studiul a fost făcut pe 11 canguri care au fost ținuți în captivitate. Oamenii de știință au constatat că atunci când nu au reușit să desfacă o cutie cu mâncare, animalele au privit alternativ când la aceasta, când la cei care le-au oferit-o, indicând că au nevoie de ajutor. „Am interpretat acest lucru ca o formă deliberată de comunicare, o cerere de ajutor. Nu ne aşteptam ca o specie sălbatică să se comporte asemenea acestor exemplare şi, de aceea, este un fapt surprinzător”, a declarat Alan McElligott, cercetătorul irlandez care a condus studiul. Investigația științifică a avut și o altă concluzie, cercetătorii fiind convinși că ar putea exista și alte animale care să folosească aceeași modalitate de transmitere a informațiilor către ființele umane.

Femela poate să-și oprească sarcina pentru o perioadă

Populează Tasmania, Australia și Papua Noua Guinee și sunt extrem de amuzanți, surprinzători și uneori stranii. Iar cel mai uimitor lucru despre canguri este faptul că femela însărcinată, reușește, printr-un mecanism doar de ea știut, să oprească sarcina pentru o perioadă. Acest lucru, spun oamenii de știință, se întâmplă, de obicei, atunci când animalul mai are un alt pui. Iar nașterea micuțului este la fel de fantastică, fiind considerată cel mai ciudat proces întâlnit în lumea animală. Asta pentru că acea micuță creatură seamănă mai degrabă cu o bilă de culoare roz. „Bebelușul” cangur are în jur de 0,5-2,5 cm, fără blană, ochi, urechi și cu membrele nedezvoltate. Mama cangur îl pune în marsupiu, unde se va hrăni, va fi în siguranță și va crește. Acesta este locul unde puiul va rămâne în jur de şase luni, vârstă la care va începe să ţopăie singur. Dar sunt și pui care nu părăsesc punga mamei opt luni. Ulterior, corpul le este acoperit cu blăniță și sunt destul de mari încât să înceapă să facă primele sărituri. Iar săritura unui cangur adult poate atinge trei metri în înălțime și opt metri în lungime. Și mai interesant este faptul că femelele pot determina sexul puilor lor. Oamenii de știință încă nu știu cum o fac, însă femelele mai tinere dau naștere puilor de sex feminin. Chiar și după ce părăsește marsupiul, puiul de cangur se reîntoarce adeseori pentru a se hrăni cu lapte. Oamenii de știință afirmă că un cangur bea lapte până la aproximativ 17 luni. Ulterior, acesta se va hrăni cu frunze, iarbă și muguri.

Coada este considerată al cincilea membru

Deși au labe extrem de puternice, cangurii nu știu să meargă cu spatele. Acesta este motivul pentru care australienii au hotărât să printeze imaginea animalului pe stema țării. Ca simbol al progresului. Ce fac masculii atunci când vor să impresioneze și să le demonstreze altora cât de puternici sunt? Smulg iarba și arbuștii cu tot cu rădăcină. Iar când se încinge o bătaie și un cangur vrea să lovească cu picioarele, se sprijină pe coadă. Aceasta este cu adevărat un al cincilea membru și îl ajută să mențină echilibrul în timpul săriturilor. Iar dacă veți privi o luptă pentru dominație între doi canguri, veți afla cine este cel slab foarte ușor: animalul care lovește cu labele. Loviturile din față sunt practic inofensive, în comparație cu cele pe care le pot da cu membrele posterioare. Cangurul, ce poate avea o înălțime între unu și trei metri și o greutate de până la 150 de kilograme, are un auz foarte ascuțit și reușește să-și miște urechile doar după sursa sunetului. Nu la fel de bine stă la capitolul văz, însă observă repede lucrurile care sunt în mișcare, în acest fel fiind protejat de eventualii prădători. Cel mai mare dușman al cangurului este lupul tasmanian, urmat de câinii dingo și vulturi. Din păcate, cangurii sunt vânați și de oameni pentru piele și carne, despre care se spune că are un conținut scăzut de grăsimi. De altfel, aceasta a ajuns să fie consumată în peste 55 de țări.

Animal prietenos și foarte sociabil

Cangurul nu este un animal periculos, din contră, e foarte sociabil și, de obicei, prietenos cu oamenii. Devine, însă, extrem de agresiv atunci când vine vorba să-și apere puii, să se reproducă sau când cineva îi invadează teritoriul. După regiunea în care sunt răspândiți în Australia, dar și după culoarea blănii, cangurii se împart în trei mari categorii: cangurul gri de vest, numit și „Împuțitul” pentru că miroase a curry, cangurul roșu și cangurul gri de est. Potrivit unui articol din revista „Pittsburgh Post-Gazette”, publicat în iunie 1963, un naturalist a rămas fără cuvinte, după ce a fost martorul unei sărituri de 3,2 metri înălțime a unui cangur. Ulterior, în anul 2008, un grup de activiști pentru drepturile animalelor au declarat că au văzut un cangur sărind la patru-cinci metri deasupra solului. În topul celor mai dezvoltați se află cel roșu, al cărui corp seamănă cu al unui sportiv care se antrenează la sală. Acesta poate îndoi cu ușurință găleți de metal, dar în același timp tânjește după afecțiune.

În Australia, cangurul a devenit simbolul țării, imaginea lui putând fi întâlnită pe bancnote, pe ambalajele produselor comerciale și chiar pe banner-ul Forțelor Aeriene Regale

O bătaie între canguri aduce foarte mult cu un meci de kickbox: cei doi adversari se lovesc şi cu mâinile, şi cu picioarele

Specia pitică dă dovadă de multă diplomaţie

În pădurile de coastă din estul și sud-estul Australiei, dar și în Anglia, Scoția, Irlanda, Franța, precum și în Tanzania, își duc zilele cangurii pitici. Aceștia au între 66 și 92 de centimetri, o coadă la fel de lungă, o greutate între 11 și 41 de kilograme și pot supraviețui câteva luni fără să bea apă. Un studiu recent a demonstrat că specia e capabilă să gestioneze un conflict prin reconciliere, implicând reuniunea postconflict după o luptă. Interesant este faptul că mama cangur adoptă copilul alteia în caz de nevoie, un comportament care a fost întâlnit și la lupi sau la căprioare.