de Gheorghe Zmaranda
A început de ceva vreme migrația de toamnă. Multe dintre speciile de păsări migratoare au plecat „purtând” în penele lor parfumul locurilor pe care le-au vizitat în țara noastră. Teodora Domșa (foto), responsabil de comunicare în cadrul sucursalei SOR Cluj-Napoca, ne-a vorbit despre această călătorie a păsărilor și pericolele pe care le implică.
„Este un capitol aparte în viața păsărilor și implică un necesar de energie foarte mare”
- Când începe migrația de toamnă și care sunt primele specii care părăsesc România?
- Păsările încep să plece de la noi la finalul verii, unele încă din august. Primele care pleacă sunt cele care merg mai departe, cele care au și ajuns printre ultimele la noi. Le așteaptă un drum lung așa că o iau din loc când încă hrana e din belșug și pot acumula rezerve serioase și în același timp se asigură astfel că vor găsi mâncare și pe drum. Sfrânciocii, inărițele, muscarii, prigoriile pleacă deja din august, pe la mijlocul lunii septembrie majoritatea lor fiind duse deja. Din fericire, avem păsări care se descurcă cu ce găsesc aici, în materie de hrană, aproape tot anul. Astfel, fie migrează mai târziu, fie merg doar câteva județe mai la sud, fie nu ne părăsesc deloc. Și ne fac iarna mai ușoară și mai frumoasă, în așteptarea vestitorilor primăverii.
- Care sunt principalele provocări pe care păsările le întâmpină în această călătorie?
- Migrația este un capitol aparte din viața păsărilor. Fie că vorbim despre migrațiile de scurtă durată, fie de migrațiile lungi, transcontinentale, ele implică un necesar de energie foarte mare, adică păsările au nevoie de hrană. Atât la plecare în călătorie, cât și pe traseu, mai ales dacă acesta e unul lung. Dispariția, micșorarea sau deteriorarea calității locurilor de popas unde păsările se pot odihni și hrăni în liniște pune o presiune mare pe speciile care au de făcut aceste drumuri de două ori pe an. Vânătoarea și braconajul sunt fenomene care, din păcate, afectează grav speciile migratoare. Unele dintre aceste specii străbat mai multe state europene unde vânătoarea este permisă și în perioada migrației, ca în final să ajungă în plasele și sub tirul braconierilor din sudul Europei și din Africa. Sunt specii al căror efectiv este dramatic redus astfel, specii precum prepelița, cristelul de câmp, care sunt vânate în foarte multe locuri în timpul migrației, în Orientul Apropiat, nordul Africii, Malta, când sunt mai vulnerabile. La fel turturica, specie care, deși e în declin în vestul Europei, se vânează în migrație, în special în Malta, Cipru, Orientul Apropiat (Liban). Parcurile de eoliene sunt o provocare mai nou apărută în viața păsărilor migratoare. Cum eolienele sunt amplasate în zone cu curenți de aer, aceleași zone pe care păsările le folosesc pentru migrație, problemele sunt evidente. Situația este mai gravă în cazul speciilor care migrează noaptea și nimeresc între palele eolienelor. Întâlnirea cu firele de tensiune neizolate face numeroase victime în rândul păsărilor migratoare. Mai putem adăuga poluarea apelor în cazul speciilor acvatice, reducerea habitatelor de cuibărire și a zonelor de hrănire, secetele din cartierele de iernare și schimbările climatice, pentru a avea un tablou mai complet. Astfel, putem spune că păsările care reușesc să ducă la bun sfârșit o astfel de călătorie sunt eroi înaripați, care merită tot respectul și ajutorul nostru.
„Omorâm inutil și uneori cu o cruzime dincolo de înțelegere păsările purtătoare de transmițătoare satelitare”
- Ce povești aflăm despre păsările migratoare monitorizate prin GPS?
- Sunt în principal date colectate despre călătorie: trasee, distanțe, locuri de popas. Dar sunt și altfel de povești, despre noi, oamenii, care împinși nu se știe de ce fel de resorturi, omorâm inutil și uneori cu o cruzime dincolo de înțelegere păsările purtătoare de transmițătoare satelitare. Nu de puține ori ajung în presă știri despre păsări răpitoare ucise în Africa din cauza neștiinței și superstițiilor care învie la vederea dispozitivelor de pe spatele păsărilor sau despre păsări al căror transmițător emite semnale din același loc zile la rând, loc unde le găsim apoi împușcate. Anul trecut, Societatea Ornitologică Română a avut turturica drept Pasărea Anului 2021. Și printre alte informații și materiale am strecurat și o poveste cu migrația acestei păsări frumoase, prezentă în mitologia, folclorul și literatura noastră. Dar care, în pofida aprecierii noastre, îndură acum un declin sever în Europa, problemele aferente migrației fiind parte din cauză. Povestea am descoperit-o la partenerii noștri de la Societatea Ornitologică Elenă, care în 2019 au inelat o turturică pe care au numit-o Atena. Pasărea era în drum spre Africa, unde a ajuns după o lună și 3.000 de kilometri. A iernat în Sudan și de acolo a pornit în primăvară, în aprilie, spre Europa. A traversat Ciadul și Libia unde, pe coasta Cirenaică, a poposit pentru odihnă și hrană, apoi a traversat Marea Mediterană și a ajuns până în sud-estul Peloponezului și în câmpia din centrul Tesaliei. Aici a mai făcut o pauză de câteva zile, după care s-a îndreptat către teritoriile de cuibărire din România. Din datele furnizate de transmițător, cumulate cu datele obținute de la alte turturici, din alte proiecte, putem să admirăm tenacitatea acestei păsări care zboară aproape 6.000 de kilometri, în special noaptea, cu viteze care ajung la 60 de kilometri pe oră, traversând întinderile aride ale Deșertului Sahara și Marea Mediterană. Din toamna lui 2020 transmițătorul a încetat să mai funcționeze, dar noi sperăm să fie doar o problemă tehnică.
„Pentru a cuibări cu succes, au nevoie de locuri unde vor putea cloci în siguranţă ouăle şi creşte puii“
- Care sunt condițiile de care au nevoie păsările pentru a cuibări?
- Păsările au nevoi diferite și preferă o varietate de habitate pentru a-și face cuibul și a-și crește puii, astfel le putem vedea peste tot. Unele vor cuibări la câmpie, altele în zona de deal, alte păsări își vor găsi locul potrivit la munte, câteva vor fi peste tot, din Delta Dunării, până în vârful munților. Cinteza sau cucul sunt exemple de specii întâlnite peste tot, pe când chira de mare e întâlnită doar în zona litoralului. Sunt specii care cuibăresc în scorburi, făcute chiar de ele precum ciocănitorile sau doar ocupate, precum pițigoii. Alte păsări construiesc cuiburi în arbori sau tufișuri, coțofana și măcăleandrul, de exemplu, pe stâlpi, berzele, pe clădiri, vânturelul roșu sau codroșul de munte pe pământ pur și simplu, ciocârlia pe câmp sau pe pietriș și pe vegetație acvatică alte numeroase specii. Pentru a cuibări cu succes păsările au nevoie de locuri unde vor putea cloci în siguranță ouăle și crește puii și de un teritoriu de unde să își procure hrana. Aici putem ajuta și noi, la scară mică, amplasând scorburi artificiale acolo unde locurile naturale de cuibărit se reduc și plantând arbori sau arbuști care prin flori atrag insectele, iar prin fructe și semințe asigură hrană.