de Veronica Zărescu

Ce-şi doresc cei mici? Este o întrebare pe care, din păcate, mulţi părinţi nu şi-o pun, de aceea apar atâtea probleme între ei şi cei mici. Aş putea începe să scriu diverse citate din cărţi de specialitate despre această temă, dar nu am să fac acest lucru, deoarece prefer să povestesc din propria experienţă de zece ani, dobândită alături de copii şi de părinţi.

Dragoste necondiţionată
Micuţii noştri îşi doresc, în primul rând, să fie iubiţi necondiţionat, indiferent de faptele lor. Îmi vin în minte câteva dintre frământările copiilor care au avut nevoie de ajutorul meu la un moment dat: „De ce nu mă iubesc părinţii mei? Atât îmi doresc dragostea lor!” sau  „Mami cu tati nu mă iubesc şi eu sunt cuminte, nu fac prostii...” ori „De ce să fiu cuminte? Şi aşa nu le pasă de mine!”. O întrebare însă mi-a tulburat sufletul mai mult ca oricare alta de până atunci: „De ce m-a dat pe mine dintre toţi fraţii? Aşa cum i-a crescut pe ei, putea să mă crească şi pe mine!”. Aceste cuvinte aparţin unei fetiţe dintr-o familie nevoiaşă. Din cei patru copii, părinţii au decis să o dea pe ea unei mătuşi înstărite, care nu avea urmaşi. Cu toate că i-a fost bine în noua familie atât financiar, cât şi afectiv, fetiţa îşi punea aceeaşi întrebare: „De ce eu?”. „Am avut tot ce mi-am dorit, dar aş fi preferat să stau cu părinţii şi cu fraţii mei, indiferent de condiţiile în care locuiam”.

Privarea de afecţiune marchează profund personalitatea
Exemplele sunt multe, concluzia este aceeaşi: copiii îşi doresc dragostea părintească, indiferent de felul lor de a fi, de performanţe sau de eşecuri. Îşi doresc să ştie că sunt iubiţi chiar dacă au făcut lucruri bune sau mai puţin bune - părinţii sunt plasa lor de siguranţă. A naşte un copil nedorit sau a priva de afecţiune un suflet nevinovat în fragedă pruncie va marca profund personalitatea sa de viitor adult în societate.